Judecătorii fără voie
Ne grăbim să punem pietre-n oameni
fără să știm ce drum i-a sfărâmat,
ce nopți au dus în spate fără glas,
ce răni ascund sub zâmbetul curat.
Privim doar chipul, niciodată lupta,
doar pasul strâmb, nu drumul pân’ la el,
uitând că fiecare om respiră
cu câte-un iad ascuns sub propriul piept.
Suntem cadavre vii ce merg prin lume,
căutând sensuri pe care nu le știm,
trăind din inerție și speranță,
murind puțin în tot ce nu rostim.
Iar omul, când se teme de oglindă
și nu suportă ce-a ajuns să fie,
devine judecător peste destine,
ca și cum cerul i-ar aparține.
Îi ia locul Celui ce a dat suflare,
uitând că-i doar un martor trecător,
un simplu privitor în sala lumii,
la spectacolul făcut de Creator
