(fragment de roman)
Ei, ceva morți, adică viața băgată în mormânt cu a bunicilor cu tot, încă se mai aude prin actualități. Dar pe sticlă apare şi arhitecta care a lucrat pe Dealul Spirii. Totul era la scară umană, zice, se vedeau pe Uranus şi maghernițe, şi porți de fier ruginite, şi curți comune cu durerea în ele, dar erau destule case construite la început de secol XX, cu decorații, bine clădite. Viețile, viețile mai ales s-au băgat în lama cu tăișul bine ascuțit din anii ’80. Odată cu suflarea omului. Veneau escavatoare direct în pereții casei, veneau cu brațul făcut, parcă, din acoperiș, deodată. Aşa, cerul văzut chiar din dormitor anunța sentința, care urca sau cobora după configurația străzii. Să te trezești în gheara unei macarale, cu acoperișul tras şi o dimineață îngrozită de ce vede, ajunsese obișnuință, în cele din urmă. Asta da auroră! Tot zăceau cam demult femei şi bărbați în fotografii, care atunci au fost smulse din locul lor de pe peretele amestecat cu fierul forjat de la gard. Trandafirii s-au uitat primii la chipurile lucrătorilor, dar ele erau ca pământul în care intra şi Uranus, parte cu parte, spate cu spate, fundătură cu fundătură, plop cu plop, calcan de calcan, fundație peste fundație, toate mestecate şi vânturate, apoi purtate în praful Bucureștiului, neliniștit de ce vedea că stă agățat pe Eșafod.
Eşafodul părea un loc gol, dar se uita, de fapt, Spânzurătoarea de sus la toți şi la toate, cu cei doi Conducători şi alaiul, chiar şi la femeia în dureri, luată cu ambulanța la spital, se uita să agațe de ea şi speranța care tocmai năștea. Dacă moartea se poate naște cu viața pe Eșafod! Mama avea în ochi copacul din curtea casei, încă se ținea de freamătul lui ca o stafie. S-ar fi ţinut şi de obiectele de valoare, erau din consignație, dar toate fuseseră amestecate între fiare, cărămizi, balcoane şi priviri mute în resturi de fotografii. Moloz. Cu ochii încă pânză, după o săptămână de spital, a văzut că nu era dusă spre casă şi a fost ca şi cum s-ar fi uitat în gol. Copilul plângea. Mama a blestemat că nu mai era locul, nu mai era. Doamne, de la Eșafod, chiar pe capul lui Mihai Vodă, care nu a vrut să umble pe roți, doar nu faci o simplă mișcare să nu mai fie nici străzile, smulse cu pavaj cu tot, cu Dacii, scărițe, pantă, sine, țiuit de tren sau linie de tramvai, ţi-ar trebui frânghie groasă la minte. Totuşi, de acolo, a fost dictare ca să fie mutat pe role Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim. S-au uitat cei rămași din umbra Conducătorilor, de la Eşafod şi de la poalele Dealului, timp de 6 ore, cum merg 9 000 de tone şi suta de mii de cărţi, de încă 1000, iar scârţâitul a rămas în urechi pentru mult timp, mai ales că şi temperatura de minus 18 grade Celsius crăpa încet, mai încet pentru Biserica Antim, mai frig, mai îndelung şi mai departe. Prea multe turle, chilii şi alte mirodenii, glăsuia cu faţa pungă şi fără lucrare recentă Savanta, pe picior de plecare. Pe aici nu se trece, a mai zis la urechea Conducătorului şi tot în ea au căzut a doua zi şi turlele, cu toată mutarea de ieri a colţului de nord est al Spirii. Doar Eşafodul a rămas, tot ca o fantomă.
Dar mâna Conducătorului a şters și alte biserici, deşi erau în dreptul lor, revine arhitecta. Ce îţi făcea de nu o laşi acolo, nu-ţi împiedica nici măcar privirea. De la o zi la alta, de la o oră la alta, însă, văzul se curăţa. De obiecte, aşa a avut noroc şi Biserica Mănăstirii Mihai Vodă, mutată fără loc, nu conta. Cum nu contează nici azi ce funcționar dă aviz pentru demolarea clădirilor monument istoric, cică nu se pot renova. Sau costă, sau proprietarii moştenitori se tot gândesc, iar crăpăturile ajung lame de buldozer, mai fine, adevărat. Golul caselor dărâmate rămâne singur în picioare, dar timpul şi vântul îl fac tot praf. Sau găuri, dar ele sunt multe, mai ales în oamenii mutaţi la bloc. Că erau şi cocioabe, mizerie, iederă şi borfaşi, asta nu înseamnă că Uranus fusese un focar de infecţie. Casele erau la „înălţimea” omului, dacă înţelegeţi ce spun martorii şi fotografiile vechi.
Vreţi să spuneţi că au rămas şi destule cioturi, uite că Mihail Sebastian îşi vede mama în spatele Mausoleului SRI, chiar pe locul cartierului vechi, dar ei sunt depuşi printre cei vii. Ca şi casa, în alb-negru. Ei, amintirile mai umblă pe afară, uite Restaurantul Motanul Negru, staţia de tramvai din faţa parcului, aştepţi şi acum acolo, o iei spre Izvor, ai coborî şi Scărişoara, pentru Fabrica de Pâine. Pe partea stângă, Stadionul Republicii şi ştrandul mai bântuie sub primele cupole ale Casei Poporului, şi ele ridicate la cer, dispărute. Ei, fabrica s-a făcut crescătorie de porci, dar ajungem iar la Motanul Roşu, pe dedesubt. Vezi Maidanul Casei de Ştiinţă? E plin de piatră cubică, poate şi unda care venea pe Ecoului cu cârtiţele de azi încă mai e vie, dar toate amintirile sunt locuite de şobolanii Instituţiei. Acum e o singură epocă aici, cu toate că nu au dispărut ferestrele casei care dădea în Uranus. Doar că nu se mai vede că a fost. Dacă o iei pe 13 Septembrie, nu dai de pustiu, aşa că de unul singur te uiţi la Poliţia Locală, Ministerul Justiţiei, treci la treptele din faţa Parlamentului, ai o sperietoare în gând, mergi până la Curtea Constituţională, apoi te întorci pe cealaltă parte şi iei la rând lăcaşurile Ministerul Finanţelor, Parchetului General, în fine, Ministerul Mediului, apoi SRI-ul. În ochii ăia de sticlă, montaţi peste tot, şi în Piaţa Constituţiei, unde se înfige vreo suliţă în ei, pe la Piaţa Francofoniei coteşti pentru Casa de Știință, dar ai mult de mers, dacă vrei să ajungi pe aleea din faţă, să vezi Parlamentul de pe scări, ca Geamănu. Poate aşa îți imaginezi, dacă tot stai între cele mai mari mausolee, specialiștii şi muncitorii din anii ’80, îmbrăcați în uniforme militare pe șantier, pe stradă, la cantine, în ploaie, praf şi oboseală. Ca pușcăriașii, 24 de ore pe zi, asta era securea, să faci azi una, mâine se schimba. Ca interioarele, ca aripile, căile de acces din creioane colorate mai întâi, pe care numai cei zidiți înăuntru sau afară, dacă mai trăiesc, le duc pe hârtie. Ordinul e ordin, şi în moarte şi în viață. Una de alta legate de Eşafodul unde sosea Conducătorul cu specialiștii. Mai întâi spânzurau golul din faţă, Dealul retezat, apoi ce încăpea în priviri. Dar privirile s-au deplasat şi mai departe, până au înghiţit Spitalul Brâncovenesc, Hala Mare… Când privirea a cuprins şi deluşorul spre Sfânta Vineri, odată s-a oprit timpul, să facă o pauză, că se auzeau voci spre Universitate. Dacă tot suntem la Piaţa Unirii şi fântânile cântă în culori, zic să vedem şi aici cum ducea mâna lui Nicolae, dintr-o singură mişcare, vechea Piaţă, cu spatele încă întreg, de la Han la Eşafod. Acolo atârnă azi mărturiile şi o dimineaţă în care venea în pat cerul şi braţul vreunei macarale. Dimineaţa, însă, nu stă liniştită, se zbate în alt golul, ţinut de frânghie să încapă urmaşii uranienilor. Plecați, se aude un ecou pe bulevardul fără pietoni care duce direct la Parlament. Tunelurile duc morţii pe dedesubt până la Cişmigiu, Centrul Vechi, Patriarhie, Cotroceni, ştiute de şobolani, deşi mulţi sunt deputaţi cu câteva mandate, în pivniţele astupate şi în catacombele de prin tot Bucureştiul, nu e nevoie să desfacă uşile grele, se desfac ele ca să ia aer, cu praful şi zgomotul de deasupra. Şobolănimea nu-şi face probleme, poate ieşi sub clădiri, la unele ministere, sub pieţe, nu e vreo îndoială, mai ales că staţiile de metrou sunt şi ele la îndemână. Că apa mai ţâşneşte odată cu şobolanii, asta se poate remedia, numai clădirea Parlamentului şi cea a Ştiinţei, primul ca într-un labirint al lui Keops, îngropat cu camerele lui secrete, au trăit un moment de panică în momentul când pandemia s-a dus pe canale şi tuneluri. Purta Marghioliţa tuburile de oxigen din nările bolnavilor ca să-i poată îngropa, dacă tot creştea numărul morţilor de la o zi la alta, de la un loc la altul, de la seară, de la noapte şi dimineaţă. Numărul nu se uita la om, se uita la pix. Eşafodul nu fusese dărâmat.
Când teama i-a făcut pe uranieni să-şi caute amintirile cât timp s-au izolat, încercând să separe zilele între ele, chiar visele, au început să creadă că sunt în casele lor, ca să poată rezista, de parcă vopseaua dura şi după demolări, florile miroseau la fel peste treizeci de ani, aerul păstra interioarele fără acoperiş, iar pâinea încă se dădea caldă la chioşcul fabricii dispărute. Doar portretele părinţilor, trase cu pereţii de buldozere, te priveau în somn, ca nişte absenţe, mai intens decât altădată. Şi frica s-a lăţit, tomberoanele au fost lăsate cu săptămânile în stradă negolite, măştile s-au potrivit pe feţele bătrâne sau abia născute, ca să nu fie sărutate prin geamul de la reanimare. Ce vreţi, să doarmă sărutul în folii de veci odată cu trupul, care nici nu fusese plâns, fiindcă nu era permis să te apropii şi să faci autopsie din ochi, că te molipseai? Doar vaccinul a fost adus de mesageri, iar cei care se visau vii, stând la rând la centre improvizate, au citit şi aprobat hârtii după hârtii, că nimeni nu răspunde în afară de propria semnătură. Aşa au scăpat mulţi, rătăcind în simţuri şi aşteptând să se odihnească pe Calea Libertăţii, la est de Palatul Parlamentului, chiar de pe locul Eşafodului. Doar că vremurile mergeau spre Vest şi seara se uita pieziş la trecători şi la funcţionarii gălbejiţi, din arhivele înşirate pe 13 Septembrie, cu amintirile lor moarte. Doar privirea Femeii-cu-dinţi-de-rechin era sus, la Casa de Ştiinţă, de unde bulevardul părea un şarpe viu, pe care îl întorcea de la distanţă. Oare muşca Ingeaua din mintea bucureşteanului şi din genunchii îndoiţi în spatele Eşafodului, nescos din Deal şi din memorie, de parcă fărâma oase?
Buimac în Instituţie
Anca Vieru rămăsese în Mausoleu, Achim n-a mai aşteptat-o şi nici nu voia să răspundă la telefon. Poeta s-a întins pe banca din hol, iar faţa portarului o păzea din cămăruţa lui transparentă. Se ridicase pe vârfuri şi o privea cu distanţa impusă de Instituţie, în care suspendase intersecţia cu Uranus şi, cum se mai zice întru Domnul şi cu voia dumneavoastră, mergi direct spre Catedrală, dai de alegători şi deputaţi, iei din coliva cu iluzii şi mâl deasupra, dacă până şi credincioşii se închină la ferestrele cu pacienţi, nu? De atâta vreme sunt liberi la pușcărie, da’ au aşa tupeu şi, cum spune Ingeaua, hard şi staff, plutesc pe baltă, cum ar fi niscai informaţii secrete sau făcători de minuni, plutesc de mult peste anii de duhoare şi şobolani îmbuibaţi. Lasă şobolănimea, asta e cu Ingeaua, îşi spune şi închide ferestruica de sticlă.
Te pomeneşti că Sfânta Mare Muceniţă a venit să dragheze Casa de Ştiinţă, nu-i vina ei că arhanghelii sunt pântecoşi, Doamne, mişună tot oameni de nimic prin zonă, până la mafia cuţitelor din Piaţa Constituţiei, da’ să nu greşesc citatu’, aşa am auzit din sticlă, tot şobolanu e mafiot. Domnul Arhanghel Capbun cum s-a dus? Ca un exponat cu picioarele înainte, fără fanfară, direct pe 13 Septembrie, încearcă şi azi să se odihnească într-un mausoleu, dar nu-l primesc funcţionarii până nu completează toate actele. Durează de la un ghişeu la altul, de la un xerox la altul, noroc cu digitalizarea, cică se termină bâlciu’ şi începe circu’ de transparenţă deşi, omu’ a mai fost filmat până în dormitor, cu vis cu tot. Ca aici, ha! Aşa că îngerul nostru alunecă pe bulevard, în sus şi în jos, ca untul de altădată, nestors și ținut în garnițe, după Capşa stors şi întărit ca tropăitul copitelor pe caldarâm. Eu l-am apucat dedesubtul Casei, când crăpa de ziuă şi bidoanele erau ca nişte vestitori, mi-a spus mama, hăt, dinspre Băneasa, ce vremuri! Acum nu mai încape nici crăpatul de ziuă printre oasele de sub mine că stau aşa pe crucile băgate în pământ, nu ştiu nici măcar dacă alea îs, Dumnezeu să mă ierte, am murit şi io de curând, dar caşcavalul rămas de la lăptari şi brânza de vaci nu prea se mai cumpără. Poate smântâna. Ce mă miră e că străzile aveau aer, acum e înecat şi el dedesubt.
Ana Vieru se duce după sufletul ei, dar se face cam întuneric şi umezeală. După ce bate clopotul de două ori la Catedrală, se agaţă de nişte scaune. Şi de vânt, Doaaamne!? Culoarul se măreşte, sapă lucrătorii din două părţi, plimbarea i se termină în mormanul de hârtii şi cade pe un scaun. Nu-şi mai pune nici întrebări, nu mai are putere. Este sau i se pare? Şi se face covrig la fereastră, Ăsta e sufletu’ meu, se dă înapoi, tot hârtii. Şi am lucrat la volumul aista o viaţă! Umbra ei intră într-un birou, praf şi aici, dar o privire o sfâşie, se întoarce şi pune ceasul la 12. Miezul nopţii e ţeapăn. Vieru Ana îşi zice că oricum nu trece timpul aici, când trece. Gura Chealei se duce, însă, într-o strâmbătură, suflul rece vântură hârtiile, Anei îi zvâcnesc braţele, apoi cad pe lângă trup, aude nişte paşi, Cheala îi trece sub tăcere, albastrul se duce la fereastră şi Ana se teme că va uita tot. Măcar să facă amintirea asta cu el. Ca Radu Achim. Nu e timp de măsurători, îi zice Cheala, oamenii lucrează la renovări.
Să-l aducem pe Macadam, se trezeşte din amorţeala de pe scaun Ana Vieru. Cheala se încruntă. Pe termen lung, adaugă Ana, dar asta o deranjează mai tare pe numita de curând Director la Editura Casei de Ştiinţă şi Literatură. Duduie, aici nu eşti la păcănele, nici la furat apă. De ce, ori e secetă lungă în Bucureşti? Da’ matale de unde vii? De afară. Auzi! Afară nu e aer, mai rău ca aici. Depinde cine dă ordine. Ce, ne învârtim în jurul cozii? Eu ţin stindardu’ sus, da’ ce cauţi dumneata aicea? Pentru antologie, doamnă Director, se aprobase. Poate lângă crapii şi ştiucile de pe Dunăre, la restaurantul lui Patzaichin. S-a anulat? întreabă Ana Vieru. Şi ce atâta rahat pentru o antologie, desfiinţăm colecţia.
Scaunul era pregătit deja, Ana cade cu greutate pe el. Potcoave de cai, asta am căutat. Parcă mi se face iarbă în gură, o să-mi scriu recviemul. Prin albastrul de la fereastră o vede pe mama, îşi aminteşte că a lăsat-o la Romană să-şi caute nişte amintiri. Va trebui să iasă de aici. Mama locuise în Uranus înainte să se mute la Buzău, i-au demolat. La bloc nu e viaţă, Ană, i-a spus. Nici moartea nu vine la fel, i-a zis. Pe Arionoaiei ştiam şi gurile de canal şi pavajul. Era o vilă pe Strada Puţul cu apă rece. Şi Ecoului, mereu ai spus de Ecoului, mamă. E dedesubtul tău, ar fi trebuit să ştii, mi-am bătut gura de pomană. Am zis că amintirile sunt cam şterse, mamă. De la timp, zice mama, înfăşurată în pata albastră din fereastră. Şi a scos fotografia cu Scăriţa, unde e chiar ea, în rochie lungă şi albă, cu părul pe umeri şi o poşetă în mână. Porţi pantofi fără toc, mamă. Eram tânără, dar mai înaltă decât taică-tu, de aia, unde crezi că mă duc cu rochia bună? Veneam dinspre Puţul cu apă rece şi urcam pe Scăriţă până sus, dar cel mai mult îmi plăcea pavajul. De fapt, toată strada avea aer pentru odihnă, Ană. Şi Stadionul, mamă. Noi coboram Scăriţa pe seară. Şi tot aţi fost dărâmaţi. Ce ai vrea, să ne bubuie nervii şi la cimitir? Oasele, le auzim aici. În timp ce Dâmboviţa se scufundă, o să vedeţi voi secetă. Au, dar aleşii ce păzesc, doar văd de sus malurile, ei doar se plâng, nu mişcă nimic, vorbe-n vânt, fură şi zahărul din ceai, cotcodăceală. Mamă, au votat legi. Furtună într-un pahar cu apă. Hai, fato, nu-ţi mai scoţi din cap ideile fixe? Ştiu, propaganda merge, manipularea ideologică e din cea pură, toţi au dreptate, pe bucăţi. Nu s-a suspendat, încă, libertatea, poţi vorbi orice, mamă. Ba pe ici pe acolo ar fi semne, nu mai puneţi boticu’ la gogoşile presei. Şi aşa vine circul, cică îl pune pe drac să ia tortul. Parşivi, nu vezi că toţi aruncă pământu’ pe noi? Mămică, nu sunt papagal dresat, e una… De cine e dresată? Scăpată, vrei să zici, de ofiţerii acoperiţi, sau de justiţie. Ei, huiduma face stâlp cu tribuna, e numai în delir. Se evaporă şi asta curând, poate. Trăiască pensiile speciale, zice, şi treceţi pe parizer, că era bun! Nu mai e. Şi să ştii, până şi oasele de care spuneai sunt de păcălici. Ba să te uiţi măcar la fotografii vechi. Şi dosarele de morţi sunt suspendate, încotro să te îndrepţi? Spre alb, mamă. Se face negru. Cu şobolanii de la vechile şi noile organe, deşi sunt toţi prizonieri, Cum să fie? Prizonierii propriilor gânduri, vile, dex-uri şi fesuri, zâmbiţi, vă rog! Achim zice că nu părăsesc morţii viaţa asta aşa, Nu, se îndepărtează de ea. Of, mamă, te-ai schimbat, Minte mi-a rămas, Eu ştiu? Măgaru’ se scarpină singur. În ferme, dacă înţelegi ce vreau să spun, după 1982, Precum mortu’ la geam, ha! Lasă, am mai citit şi eu ceva, doar în liceu îmi dădeai atâtea pagini pe zi…
În moţăiala ei, Ana Vieru apucă ziua ploioasă, când străzile din dreapta Ecoului dispăreau, odată cu canalizarea, pianul din casa cu acoperişul scos şi cocul unei femei, chiar şi un vişin aplecat mult peste macadam. Aici, Ana aproape că se trezeşte. Un cuvânt, de fapt, îi era cunoscut. Macadam? Stai, unde se află? Deodată, vede rochia albă de fată a mamei cum urcă în tramvaiul dinspre Dealul Patriarhiei. Nu mai e Hala Mare, unde o fi vrând să se ducă? Mai multe braţe se ţineau de spatele celuilalt tramvai, voiau să urce spre Rahova. A, se purta trapez, acum o să aflu şi anul, îşi spune. Nu l-a mai aflat, pentru că mormanele de pământ de pe marginea Arionoaiei au dispărut şi s-a trezit în Casa de Ştiinţă. Exteriorul o fi acum ocupat tot de vise, ar vrea să întrebe portarul. Transparenţa dispăruse odată cu el. O fi ca plopul care a trecut strada, vieţile n-au mai reuşit.
