Arhitectul și Marea Verde

– Să iei, dragă, vesta pe tine, că bate vânt rece dinspre munte, zise femeia care tocmai ieșise din casa scărilor, întinzându-i bărbatului haina.

Pe Svetlana nu o iubea și nu o iubise niciodată. Era un fel de țiitoare, de femeie în casă cu care, la vreme, s-a mai și culcat din când în când. Era o relație de sprijin reciproc între ei doi, de coabitare, ca între crocodil și pasărea care îi mănâncă dintre dinți și cu acest prilej curăță gura prădătorului. Coabitarea lor nu reușise să devină altceva, deși dura de mai bine de 40 de ani, dinainte de Revoluție. Securistul o găsise prin anii 80, într-un concediu pe la mare, când tocmai își repara cu aerosoli sufletul rănit de plecarea Milei Carne, femeia vieții lui. Fata de atunci, Svetlana, era o fată cu privire blândă și sâni mari, refugiată din Moldova de peste Prut și el, animat mereu de sentimente patriotice ca în absolut tot ce făcea, a luat-o cu el, i-a oferit casă și masă și i-a făcut, uzând de toate pilele lui de prin partid, acte de Republica Socialistă România.