În fiecare duminică, tenis pe strada Bucuriei

Așezat pe banca aia rece, lipită de un perete și mai rece, ascultam încordat cum arbitra anunța cu o voce aspră cine cu cine va juca, făcându-i pe jucătorii din jurul meu să sară în picioare și să alerge voioși spre mesele din sală. Când a trecut la română, am înțeles că va anunța și meciul meu, pentru că doar jocurile mele le vestea în limba maternă a majoriății tenismenilor din clubul ăla de tenis, după ce i-am făcut un scandal monstru. Lor nu le păsa însă și partidele lor, le înștiința în rusă, chiar și dacă ambii jucători erau români. Doar ea nu era româncă și nici proprietarii clubului ăla de tenis de pe strada Bucuriei.

Urma să joc cu dinozaurul bărbos, așa cum l-am poreclit noi pe bandit, al cărui nume civil nu-l rețineam niciodată. Nu l-am ținut minte nici acum. Dinozaurul bărbos deja mă aștepta la masa numărul cinci, penultima din latura dreaptă a sălii, rânjind iritat. Dinozaurul a zăcut și la pușcărie, pentru că a ucis un om de afaceri. Nu doar unul, ziceau tenismenii, când dinozaurul nu era de față. Treceam printre jucătorii care se încălzeau. Domnul Bobu juca cu Anatol. M-a oprit când tocmai treceam prin fața mesei lor. Mă întrebă de ce marțea trecută am refuzat să joc finala.