Jurnalul lui LIM

La început s-a rostit, nu se știe dacă o șoaptă, un țipăt, o poruncă, dar înșiruirea aceea multiplicată în miliarde de dimensiuni a căpătat cu timpul spațiu, un spațiu generos pentru un timp generos. Și nu rostogolirea fiecărei particule crescută din altă particulă tulbură rațiunea, ci imposibilitatea stabilirii fiorului ce a purces rostirea. Aceasta nu a fost o explozie, o dilatare excesivă a nimicului concentrat în sine, nici măcar un gând pornit de la un creator imaginar, a fost doar o scurgere de date, înșiruite inițial în coarde tremurânde, o matrice ce tindea spre perfecțiune, și apoi membrana, și miriade de membrane, un hățiș expandabil în nesfârșit.
LIM credea în puterea cuvântului, știa că nu doar descătușare, eliberare sau construire, ci energie acumulată pentru a da energie și cuvântul naște cuvânt. Credea că rostit zilnic nu doar incantație, ci punte spre un ceva neatins altfel, nepalpabil, înșelător dar atât de prezent. Credea că însuși crezul e un cuvânt ce crește prin sine, că totul se poate rezuma în deschiderea falsă a inimi. Că nimic nerostit nu rămâne nescris, iar scrisul e cel ce dă alte cuvinte, iar inimaginabilul devine tablou, ancorat între clipe, ființa se oprește nu pentru admirație, ci pentru nevoia de a trece dintr-o stare în alta, în infinite dimensiuni ca devin la rânu-le cuvinte, apoi imagini apoi împietrire pentru noua dimensiune din care altele și altele...
Crezu atunci de cuviință un jurnal, crezu că-l va reciti cândva și, pășind înapoi clipă de clipă, va destrăma structura aceea nefirească pe care cuvântul, creator de viață din viață și cuvânt din cuvânt a construit-o, mai întâi în jurul propriului templu, apoi templu în jurul templelor. Dimineață de dimineață, seară de seară, bătaie de inimă de bătaie de inimă construi adâncul și văzduhul în care rătăcea orbește cuvânt de cuvânt.