Lăzărete aiura. Îl apucase din cauza încălțărilor proaste. Degerase și îi învinețise talpa piciorului, de la degete până la călcâi. Făcându-se frig, nu se mai putea munci la drum fără trotil. Pământul era tare ca cremenea, ca să îl poți săpa, ar fi trebui să facă focuri mari, dar abia dacă aveau ce arde în godinul spart din baracă. Primiseră, ce-i drept, o încărcătură de lignit, mai mult pământ, probabil refuz din altă parte, de la vreo centrală. Cărbunele slobozea un miros greu, se aprindea cu mare greutate și lăsa în urmă multă cenușă. Cenușa era risipită în curtea lagărului, împotriva ghețușului, și se lipea de tălpi, devenind o mâzgă cleioasă. Totuși, gerul nu însemna sfârșitul muncilor. Lucrau afară, la mărirea lagărului, semn clar că represiunea se înăsprea în țară. Trebuia clădită o brutărie pe lângă bucătăria ce avea să fie lărgită, aveau ordin să facă barăci noi, magazii pentru lemne și scule, alte rânduri de latrine, o nouă clădire a comenduirii, pichete de pază... Munceau în crivăț, cu picioarele în zăpadă, fără ghete, fără încălțăminte, învelindu-și tălpile în cârpe, bandajându-și mâinile cu talaș și rumeguș, înfofoliți în orice zdreanță putuseră căpăta. Dimineața, pe zăpada proaspătă, vedeau urmele de pași ale morții. Unii o chemau cu voce tare, fără sfială, în ocările altora, mai tineri sau, poate, mai verzi, care se temeau că, necunoscându-i după glas, Moartea îi va secera pe ei. Trupurile celor plecați se răceau repede, înghețau și se întăreau în poziții nefirești, apoi erau scoase, cu mare greutate, de deținuții obosiți și bolnavi, stivuite într-un colț al lagărului și acoperite cu o prelată, pentru a fi îngropate când dă dezghețul. Din ce fuseseră sfrijiți și topiți, cât erau încă pe picioare, încât mai că-i sufla vântul, din ce deveneau, odată morți, grei ca pământul; aveau de două și de trei ori mai mare greutatea ca înainte. De animalele sălbatice nu era nicio grijă, nici lupii n-ar fi putut să roadă din cadavrele osoase și congelate ale celor morți.
Baraca de lemn era înghețată, răsuflările deținuților poleiseră cu țurțuri de gheață tavanul și pușcăriașii, înfofoliți în zdrențe, se strânseseră unii în alții ca să-și țină de cald. Ce bune ar fi fost niște paie, gândise amar Lăzărete cu câteva zile înainte, când gerul se întețise. Am fi dormit și noi ca oile în staul. Măcar niște foi de coceni, să ne băgăm pe sub haine, în ciorapi, în sân. Fierbânțeala îl chinuia și îl făcuse să nu mai judece . Doi ortaci îl țineau strâns bine, să nu înghețe, și-l înghioldeau când se frichinea din cauza bolii. Deținutul ardea ca o sobă și era năclăit de sudoare, încât îi uda și pe cei care îl încadrau. Ariton și Monea îl înjurau în gând pe Lăzărete, nu cu multă convingere. De bolnavi nu e niciodată bine să râzi, că nu se știe când pici în locul lor. Viața era la fel de fragilă pentru toți din lagăr, azi puteai să ieși la muncă normal și mâine să fii mort. Lăzărete, însă, nu băga de seamă nimic. Trupul dogorind se sucea pe patul de blană, dar cugetul era departe, în alte locuri și în alte vremuri. Lucrurile astea ei nu le știau adeverit, dar le bănuiau. Ortacii nu se hotărâseră dacă să se roage ca Lăzărete să se însănătoșească și să se ridice din patul suferinței sau să moară și să scape cu totul de chin. Oftau toți și căutau să nu se gândească la neveste, mame și copii.
Departe, la munte, ninsoarea se așternea deja din octombrie peste piscuri. Mai la vale, luna noiembrie era a ploilor reci, triste, nesfârșite. Săptămâni în șir cădea o ploaie mocănească, chioară și rece, cu ceață, burniță, măzăriche și lapoviță, aducând cu ea un întuneric nefiresc, de groapă. Și vânt cu stropi înghețați care-ți ardeau chipul ca mii de ace înfipte în piele. Apoi noroi, noroi peste tot, pe ulițe, în curți, în bătătură, adânc, vâscos, lut, glod, humă vârtoasă ca untura. Venirea gerului și implicit a zăpezii era primită aproape ca o izbăvire de țăranii sătui de mocirlă și zloată. Înghețul făcea ca drumurile să redevină practicabile. Pentru copiii ce puteau acum să iasă din case, să calce cu încălțările sau direct cu tălpile pe noroiul întărit, a sparge gheața de pe bălți și a culege țurțuri de la streșini erau motive bune, prilejuri de joacă. Apoi veneau zăpezile, cu noaptea Sfântului Andrei, cu Sfântul Nicolae – bucuria copiilor, pregătiri de mare sărbătoare, săniuș și țuică fiartă. Grădinile și holdele, atât de muncite peste an, se odihneau acum învelite de plapuma de omăt. Animalele se hodineau și ele după ce trăseseră în jug de cum se desprimăvărase și până toamna târziu, unele mai bine, altele mai rău, în funcție de cât nutreț reușise să strângă stăpânul și de cât de bine le pregătise grajdul. Oamenii se trăgeau în casă, la sobe cu plite încinse, la războaiele de țesut și clăci. Frecau la coceni de porumb, apoi se duceau cu porumb la moară și se întorceau cu saci de mălai, din care mâncau zi de zi, căci pâinea era încă rară și scumpă. Așteptau sfintele sărbători rozând la poame și perje uscate. Venirea Crăciunului era anunțată întâi de copiii mai mici, în noaptea dinaintea Ajunului, cu colindețile, mergând din poartă în poartă pe un frig năpraznic ca să cânte și să capete covrigi, nuci, mere și alte asemenea. Veniseră și anul acela, mai puțini și mai pe furiș, ce-i drept, dar veniseră, și Lăzărete ieșise în pridvor și le dăduse covrigi groși și dulci, cu ou. Se culcase apoi la loc, nu înainte de a fi aruncat lemne pe focul ce nu se stingea niciodată în vatră.
Ziua Ajunului fusese frumoasă și luminoasă. Peste noapte, se pusese un strat proaspăt și subțire de zăpadă, apoi s-a înseninat. Soarele și zăpada nouă au luminat toată valea. Era ger, un ger uscat și sănătos, spre bucuria gospodarilor care spuneau că omoară semințele buruienilor și ouăle de coropișniță din pământ și topește miasmele aducătoare de boli. Fără vânt, parcă nu era chiar atât de frig. Copiii au ieșit la derdeluș, femeile au rămas să termine ultimele treburi înainte de Crăciun, iar dintre bărbați, unii au dat pe la târg să mai cumpere din cele trebuincioase. Căci de Crăciun toată casa trebuie să fie curată ca un pahar de sticlă și orice român, cât ar fi fost de sărac, să aibă câte ceva de pus pe masă, ca să simță că e sărbătoare. Toate trebuie făcute însă cel târziu până la apus, căci apoi e păcat mare, începe marele praznic al nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Obiceiul se ținea încă, abia-abia, ca fiecare să aibă ceva nou de îmbrăcat cu care să meargă la slujbă, apoi să le poarte de-a lungul zilei. Cei mai cu stare cumpărau, pe vremuri, un rând întreg de haine pentru ei și pentru copii, alții mai puțin, dar și cei mai săraci tot luau măcar niște ciorapi de lână noi la purtare, dacă mai mult nu se putea. De la o vreme, erau toți în rândul celor săraci. Mulți ajunau în ziua de Ajun, căci de acolo vine și numele, adică nu mâncau și nu beau nimic până la prânz, ori chiar până la apusul care venea devreme; pe la 4 dup-amiaza deja începea să se înnopteze. Și pentru cei ce o făceau, și pentru cei ce n-o făceau, ziua era însă lungă și grea, cu multă muncă și lucruri de isprăvit, căci urmau apoi 3 zile de mare sărbătoare când toate muncile sunt interzise și e păcat mare să lucrezi.
Satul se culcă devreme, parte de la oboseală, parte pentru a apuca câteva ore de odihnă înainte de a merge la biserică, la slujba de Crăciun, care începea fiind încă noapte, înainte să cânte cocoșii, și se termina după ce se lumina de ziuă. Așa făcuseră și Lazăr și familia lui. Curând după înnoptare, hainele de sărbătoare erau deja pregătite și aranjate în ladă, lumina stinsă și casa adormită. După atâta post și muncă, urmau acum zile de sărbătoare mare, praznic împărătesc, cu odihnă, mâncare mai bună decât de obicei, pe cât se mai putea, colindători, mers în ospeție pe la neamuri și primit, la rându-ți, musafiri. Vremurile erau grele, comuniștii răsturnaseră toată rânduiala țării, sărăcia începută în ’44 nu se ostoise, ba mai abitir se întărise și, cu toate astea, din puținul rămas, din cureaua strânsă peste an, tot se mai găsea din ce să încropești câte ceva, ca să simți că e Crăciunul. Lazăr, satul, valea, toți dormeau acum obosiți, dar cu nădejdea unei sărbători frumoase, care să mai răscumpere din răutățile de peste an.
Răul însă se strecurase pe nesimțite în sat, spre gospodăria lui Lăzărete, ca umezeala care se infiltrează pe nebăgare de seamă prin crăpătura unei țigle, până când îți șubrezește căpriorii și vezi cum acoperișul se pleacă pe-o rână, pereții se crapă, ploaia intră înăuntru ca afară. Erau trei mașini de armată, GAZ-uri sovietice. Înaintaseră cu băgare de seamă până în capul satului. Soldații erau așteptați de un sătean. În tăcere, l-au urmat pe jos vreo 2 kilometri, până la gospodăria lui Sima, dar n-au intrat încă în bătătură. Unul dintre ei, comandantul acțiunii, a transmis semnale scurte. Soldații au pătruns cu mare atenție în curte și au înconjurat casa din toate părțile. Câinele a lătrat la început turbat, să smulgă lanțul nu alta, cu bale la gură, dar a fost potolit de bocancii cu vârf de fier, în cap și pântece. Doi soldați s-au pus amenințător în fața cuștii, din care dulăul, recunoscând disparitatea evidentă de forțe, n-a mai zis nici miau.
A început apoi să se audă dinspre hulă sunetul specific al motorului de GAZ. Cele trei mașini scoteau un zgomot asemănător unui tractor care ar fi putut să trezească tot satul, dar peste nici un minut, au intrat în curte prin poarta de lemn deschisă în grabă de 2 soldați. S-au poziționat să bată cu lumina farurilor în geamuri și în ușă. Comandantul, cel ce dăduse ordinul, a suit numaidecât în unul dintre ele și printr-un megafon a spart definitiv liniștea înghețată a satului Pământeni, cel adormit în așteptarea Crăciunului.
– Sima Lazăr, ești înconjurat din toate părțile. Ieși afară, banditule, singur și cu mâinile la vedere. Ieși sau tragem!
Timp de câteva secunde nu s-a auzit nimic. Era o liniște încordată, ca și cum timpul se oprise din a curge. Un soldat îți aprinsese o țigare și sfârâitul mahoarcii umplu bătătura.
– Mă banditule, tu n-auzi? Credeai că ai să te poți ascunde la nesfârșit, ai? Ieși de bunăvoie, dacă nu pentru tine atunci măcar pentru nevastă și copii. Altfel venim noi peste tine în casă. Nu mai ai scăpare. Am soldați înarmați și nu pregetăm să tragem.
Dacă cele trei GAZ-uri nu ar fi arat atât de zgomotos din motoare, comandantul ar fi putut poate să audă o voce din casă:
– Ies acuma, stai să pun un ilic pe mine.
Se ivi în geamlâc o lumină slabă, de lumânare. Lumina se deplasă dintr-o cameră spre cealaltă, cea cu ușa de intrare în casă. Dar ușa nu se deschise imediat, căci Lăzărete avu de dat la o parte niște cârpe groase puse ca să mai ție de cald, și de tras zăvoare. Câțiva soldați se răsuflară ușurați, alții din contră, își strânseră și mai tare mâinile pe fierul rece al armelor. Lăzărete ieși mic și slab, o umbră întunecoasă și năclăită de păr, pe jumătate pe ușă. Își pusese o căciulă veche pe cap și o sarică peste umeri. Avea o lumânare în mână care se stinse însă la deschiderea ușii. Își puse mâna la ochi ca să se apere de lumina orbitoare a farurilor de GAZ.
– Iaca, am ieșit. Ce este?
– Pune mâinile pe cap, banditule. Știi bine ce este. Noi știm bine cum te-ai înhăitat cu partizanii din munți, cu elemente legionare și burgheze, pentru a pregăti răsturnarea conducerii de stat. Ei, acuma ți s-a isprăvit. Cât credeai că o să mai joci comedia cu noi? Avem mandat de arestare de la tribunalul popular al raionului Mușcel al regiunii Pitești.
– Vin, vin. Vă așteptam, spuse Lăzărete și dădu să facă câțiva pași în față. Mă gândeam că o să veniți, dar nu chiar acuma.
– Nu așa, banditule. Stai acolo, până îți dăm noi ordin, îl înfruntă comandatul. Apoi, pe un ton mai blând:
– Du-te și îmbracă-te, că drumul e lung și noaptea geroasă. Nu am vrea să îngheți pe drum și să nu mai apuci judecata tribunalului popular. Tribunalul te va judeca corect și îți va da ocazia să te aperi. Nu mai suntem pe vremea orânduirii capitaliste, când banul decidea cine are dreptate. Dacă n-ai făcut nicio greșeală, nu ai a te teme. Vii, purtăm o discuție, lămurim situația și până la anul nou ești acasă. Dar dacă ai făcut rele, mânia poporului va fi necruțătoare.
Văzând că nu există riscul nesupunerii, majoritatea soldaților s-au relaxat și au pus arma la picior. Destul le înghețase pielea, chiar și prin mânuși, de la arma rece. După câteva minute, Sima Lazăr, zis Lăzărete, ieși din nou pe ușă. Era de data asta îmbrăcat cu niște pantaloni groși de stofă, cu un ilic, apoi o vestă de lână peste, care fusese o manta dintr-un material incert, probabil de origine militară, dar care de la atâtea purtări nu mai avea nici formă nici culoare. Câțiva soldați se repeziră la el și-l percheziționară sumar și agresiv, dar Sima nu opuse nicio rezistență. L-au suit apoi într-un GAZ. Soldații s-au întors și s-au suit și ei, pe rând, în mașini. După ce și ultimul a suit, GAZ-urile au demarat în trombă spre Câmpulung. Vecinii lui Sima, treziți de zgomot, priveau curioși din spatele ulucilor de lemn ale gardurilor, dar nici unul nu îndrăzni să schițeze vreo mișcare până când nu văzură soldații plecând.
L-au dus întâi la Câmpulung unde l-au ținut până după anul nou. Zilele petrecute acolo nu au fost prea rele față de cele ce aveau să vină. A rămas închis într-o celulă, însoțit doar de câțiva gardieni, care se schimbau în funcție de tură și care nu-l deranjau prea mult. Veneau doar din când în când să-i aducă un blid cu mâncare și astea erau singurele ocazii în care reușea să mai schimbe o vorbă cu un om. Altminteri, secția de poliția părea goală sau poate că era el ținut într-un corp special, la izolare. Reușea totuși să audă sunetul clopotelor de la o biserică, nu se știe exact care, căci Câmpulungul are biserici multe și vechi, iar de Crăciun sunt slujbe dese. Om trecut prin multe, Lăzărete nu-și făcea iluzii, faptul că nu-l luaseră încă la rost nu era nicidecum un semn bun. Îl aveau prins, băgat la coteț, n-aveau de ce zori. Sau, poate, în acele zile pregăteau dosarul. Retrăia în delir acea așteptare urâtă, nu atât prin nesiguranța viitorului, căci știa deja ce avea să i se întâmple, ci pur și simplu prin distanța în timp între momentul în care îți dai seama că vine necazul peste tine și momentul când chiar ți se întâmplă.
– Bine-ai venit, mă Lăzărete, de când te așteptam. După uniformă și însemne, era un maior de securitate. Sima N. Lazăr făcuse și primul și al doilea război mondial și învățase să recunoască imediat gradul și nația oricărui militar întâlnit, dar de când veniseră comuniștii și intrase moda imitării sovieticilor în toate, nu mai era așa sigur de el. Nou intratul era un bărbat ca la 40 de ani, uscăcios, cu păr creț și ochelari. Părea bucuros să-l vadă și i se adresa ca unui vechi prieten.
– Hai, că de când te căutam. Tu pe la noi nici haber n-aveai să vii. Păi se poate să faci propagandă dușmănoasă în contra noii orânduiri de stat și nici să treci să vezi ce facem noi mai exact? Ți-ai fi găsit argumente noi, scorneli, să sperii și mai tare poporul. Așa, tot alea, tot alea, normal că s-au săturat și oamenii de aceleași basme și nu ți-au mai dat crezare. Nu vezi că s-au dezlipit toți de partizanii tăi? Îi avem pe toți la mână. Hai să stăm noi umpica de vorbă.
L-au dus apoi pe alte coridoare, până într-un birou păzit la intrare de doi soldați. Soldații au salutat comandantul și apoi le-au deschis ușa. Înăuntru, un birou masiv din lemn, cu pete de arsură, probabil de la țigări, câteva scaune, un dulap mare de fier, încuiat cu cheia. Pe perete tablouri cu portretele lui Stalin, tătucul popoarelor, și al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe birou, un telefon și un dosar gros cu diverse foi și acte. Lazăr s-a așezat pe partea dinspre ușă a biroului, securistul de partea cealaltă. După o vreme, un alt securist intră. Era îmbrăcat într-o uniformă similară, mai scund și mai gras decât tovarășul său. În încăperea prost luminată, părea a fi roșu la față, poate de la băutură sau de la căldură, căci biroul, față de celulă, era încălzit.
Crețul era Alexandru Mărginean, pe numele lui adevărat Leibovicz, ungur maghiarizat de la Cluj. Asta a aflat-o Lăzărete mai târziu, de la tovarășii de carceră. Ai lui nu vorbiseră o boabă românește până la unire, apoi cu mare greutate învățaseră câteva cuvinte, suficiente cât să plece peste câțiva ani peste graniță și să se instaleze la Debrețin. Între timp, băiatul ajunsese s-o rupă bine în românește și în momentul în care a fost exmatriculat de la liceul din Debrețin, pentru agitație comunistă, a fugit înapoi peste graniță. Au urmat apoi ani aventuroși și periculoși de ilegalitate. Partidul l-a trimis când la Cluj, când la Oradea, când la București. Închis de câteva ori, s-a ascuns o vreme prin satele înghețate ale secuilor. Anii războiului au fost cei mai răi, căci și România și Ungaria intraseră în luptă de partea Germaniei, împotriva Uniunii Sovietice și îi vânau cu înverșunare pe comuniști. Cum reușise să scape n-ar mai fi putut nici măcar să povestească. Întâmplările, ascunzătorile, oamenii, datele i se amestecau acum în minte și nu mai puteau fi puse în ordine. Cert este că venise 23 August și izbăvirea. După război se dedicase trup și suflet comunizării României. Urmărise pe toate coclaurile, peste munți și văi, partizanii din zona Ardealului, așa numitele Sumane Negre sau Gărzile lui Maniu, și împușcase personal câțiva. Eficiența și zelul în apărarea idealurilor comunismului îi aduseseră promovarea ca șef al Securității din Regiunea Argeș, unde ultimii partizani umblau încă liberi prin munții și codrii Mușcelului.
Celălalt era un anume Vladimir Iurie, ceva curcitură de moldovean cu rus și ucrainian de la Dubăsari, din fosta Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, acum rămasă fără titulatura de Autonomă prin unirea cu Republica Socialistă Sovietică, de pe celălalt mal al Nistrului. Când au venit prima dată bolșevicii, la leat ’917, el era deja adolescent, să fi avut vreo șaptesprezece ani, și se nărăvise la jafuri, căci vremurile erau grele și altfel riscau să moară cu toții de foame. În haosul revoluției și al căderii frontului, treaba mergea bine. În curând își făcuse o ceată bine înarmată și băgau spaima în burghejii care mai aveau încă averi. O altă sursă de venit gras erau refugiații din fostul Imperiu Țarist, devenit de acum Uniune Sovietică, care încercau să treacă granița în Regatul României. Treceau foști boieri, comercianți evrei acum faliți, culaci speriați de soarta celor ca ei. Cu toții pierduseră tot, dar ceva-ceva tot se mai găsește când ai revolverul la tâmplă. După ce pseudo-republicile ucrainiene și rușii albi au fost învinși de bolșevici, Vladimir s-a reorientat rapid spre noua putere. A venit și s-a pus la dispoziția noilor autorități, cu armele și banii strânși. Comuniștii atâta așteptau. Nu cunoșteau bine zona, nu aveau încă suficiente trupe ca să se impună în teritoriu, și nici moldovenii și ucrainenii din Transnistria nu ardeau de nerăbdare să adopte nobilele idealuri ale comunismului, așa cum le cerea tovarășul V. I. Lenin. Îndărătnicia țăranilor a fost înăbușită prin execuții și arderi de sate, cu ajutorul trupei lui Iurie, pentru care a fost răsplătit cu funcție de conducere. Belea mare însă, că odată cu funcția a venit și răspunderea. De la Odessa veneau tot felul de presiuni pentru a exporta revoluția și în România, regat burghezo-moșieresc care oropsea popoarele minoritare, dornice de libertate sub oblăduirea înțeleptă a Uniunii Sovietice. Vladimir Iurie a lungit-o cât a putut dar, până la urmă, tot a trebuit să treacă granița cu o adunătură pestriță de soldați și țărani ruși și moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului, ca să salveze norodul moldovenesc de palma cea grea a jandarmului român. Primele zile operațiunea a mers bine. Au atacat câteva posturi de jandarmi și pe reprezentanții opresiunii i-au liberat din funcție și din viață. Au adunat țăranii, veniți mai mult de frică, în fața primăriilor, ca să le vestească noua epocă de libertate și prosperitate ce avea să le sosească volens – nolens. Țăranii, speriați, au zis da, da, apoi au plecat la casele lor. Gloata revoluționară s-a apucat apoi să jefuiască gospodăriile mai bogate, au dat iama în provizii și s-au îmbătat ca porcii, în buna tradiție rusească.
Au venit însă românii peste ei, o trupă încropită în pripă de jandarmi și grăniceri. Cu ăștia nu mai era de joacă, i-au belit serios. Iurie a scăpat abia-abia, trecând Nistrul înot, noaptea, și doar pentru că cunoștea foarte bine zona. La întoarcere, ortacii din Republica Autonomă l-au primit bine, ca pe un erou al luptei anti-imperialiste, dar tovarășii de la Odessa n-au fost așa încântați de pierderea oamenilor și a materialului de război. Așa că a șters frumușel putina într-o noapte, trecând iar Nistrul în Moldova cea încă neeliberată de sub jugul burghezo-moșieresc. Acolo și-a schimbat numele și s-a dat la fund o vreme. Prin foștii camarazi de fapte rele a făcut rost de acte românești și s-a liniștit o vreme.
