Din țară mizdresc jivine - fragment

Lăzărete aiura. Îl apucase din cauza încălțărilor proaste. Degerase și îi învinețise talpa piciorului, de la degete până la călcâi. Făcându-se frig, nu se mai putea munci la drum fără trotil. Pământul era tare ca cremenea, ca să îl poți săpa, ar fi trebui să facă focuri mari, dar abia dacă aveau ce arde în godinul spart din baracă. Primiseră, ce-i drept, o încărcătură de lignit, mai mult pământ, probabil refuz din altă parte, de la vreo centrală. Cărbunele slobozea un miros greu, se aprindea cu mare greutate și lăsa în urmă multă cenușă. Cenușa era risipită în curtea lagărului, împotriva ghețușului, și se lipea de tălpi, devenind o mâzgă cleioasă. Totuși, gerul nu însemna sfârșitul muncilor. Lucrau afară, la mărirea lagărului, semn clar că represiunea se înăsprea în țară. Trebuia clădită o brutărie pe lângă bucătăria ce avea să fie lărgită, aveau ordin să facă barăci noi, magazii pentru lemne și scule, alte rânduri de latrine, o nouă clădire a comenduirii, pichete de pază... Munceau în crivăț, cu picioarele în zăpadă, fără ghete, fără încălțăminte, învelindu-și tălpile în cârpe, bandajându-și mâinile cu talaș și rumeguș, înfofoliți în orice zdreanță putuseră căpăta. Dimineața, pe zăpada proaspătă, vedeau urmele de pași ale morții. Unii o chemau cu voce tare, fără sfială, în ocările altora, mai tineri sau, poate, mai verzi, care se temeau că, necunoscându-i după glas, Moartea îi va secera pe ei. Trupurile celor plecați se răceau repede, înghețau și se întăreau în poziții nefirești, apoi erau scoase, cu mare greutate, de deținuții obosiți și bolnavi, stivuite într-un colț al lagărului și acoperite cu o prelată, pentru a fi îngropate când dă dezghețul. Din ce fuseseră sfrijiți și topiți, cât erau încă pe picioare, încât mai că-i sufla vântul, din ce deveneau, odată morți, grei ca pământul; aveau de două și de trei ori mai mare greutatea ca înainte. De animalele sălbatice nu era nicio grijă, nici lupii n-ar fi putut să roadă din cadavrele osoase și congelate ale celor morți.

Baraca de lemn era înghețată, răsuflările deținuților poleiseră cu țurțuri de gheață tavanul și pușcăriașii, înfofoliți în zdrențe, se strânseseră unii în alții ca să-și țină de cald. Ce bune ar fi fost niște paie, gândise amar Lăzărete cu câteva zile înainte, când gerul se întețise. Am fi dormit și noi ca oile în staul. Măcar niște foi de coceni, să ne băgăm pe sub haine, în ciorapi, în sân. Fierbânțeala îl chinuia și îl făcuse să nu mai judece . Doi ortaci îl țineau strâns bine, să nu înghețe, și-l înghioldeau când se frichinea din cauza bolii. Deținutul ardea ca o sobă și era năclăit de sudoare, încât îi uda și pe cei care îl încadrau. Ariton și Monea îl înjurau în gând pe Lăzărete, nu cu multă convingere. De bolnavi nu e niciodată bine să râzi, că nu se știe când pici în locul lor. Viața era la fel de fragilă pentru toți din lagăr, azi puteai să ieși la muncă normal și mâine să fii mort. Lăzărete, însă, nu băga de seamă nimic. Trupul dogorind se sucea pe patul de blană, dar cugetul era departe, în alte locuri și în alte vremuri. Lucrurile astea ei nu le știau adeverit, dar le bănuiau. Ortacii nu se hotărâseră dacă să se roage ca Lăzărete să se însănătoșească și să se ridice din patul suferinței sau să moară și să scape cu totul de chin. Oftau toți și căutau să nu se gândească la neveste, mame și copii.