Motto: „Nino este salata perfectă de cuvinte, omul care a supraviețuit singur împotriva tuturor, a fost singur împotriva propriului destin. El a fost condamnat de la bun început, a trăit treizeci de ani după condamnarea la moarte.” Florin Iaru
(Din interviul «Arta nu e interzisă nimănui, dar nu e dată nici porcilor», acordat de Florin Iaru, Elenei Vlădăreanu)
Din clipa în care am luat contact pentru prima oară cu poezia prietenului meu Nino (fapt întîmplat cu volumul său de debut, Ieșirea din apă), dar mai cu seamă, peste ani, cînd în ceasurile noastre de taină îmi lectura, cum numai el știa s-o facă, cele mai «calde» poeme pe care tocmai le scrisese, am simțit, cum nu se poate mai clar, briza subtilă, inefabilă și vaporoasă a unei muzicalități – obținută prin mixtura unor jocuri de cuvinte, repetiții și aliterații, totul grefat pe stilul său ludic, reflexiv și ironic, întotdeauna tivit cu un sarcasm bine temperat de alte procedee poetice la care apela și pe care le stăpînea perfect, generatoare de varii melosuri interioare – înțeleasă nu doar ca o expresie sonoră, ci, îndeosebi, ca o predilectă orientare spre o poetică extrem de originală.
Și în cazul lui, ca și la alți mari poeți români și ai lumii, muzica reprezintă o evidentă funcție a limbajului, lesne detectabilă de cititorul atent, chiar din volumele sale de început (îndeosebi în excepționalul grupaj de poeme din Aer cu diamante dar și în cele din Cinci cîntece pentru eroii civilizatori), evidențiată de o anume cadență a versurilor, foarte apropiată de ritmica improvizatorică a jazzului, bunăoară, alteori poetul fiind atras de inovațiile și liniile melodice repetitive, inovatoare și imprevizibile ale unor creații muzicale remarcabile, care nu-i erau deloc străine, aparținînd unor compozitori extrem de valoroși, precum Terry Riley ori Philip Glass, nume asociate indisolubil școlii minimaliste a muzicii clasice contemporane, considerați, alături de Steve Reich, printre cei mai influenți muzicieni ai sfîrșitului de secol XX. De altfel, Nino face în volumele sale, uneori mai voalat, alteori explicit, trimiteri la astfel de personalități din lumea muzicii, care joacă rolul unor simboluri culturale sau care măresc greutatea specifică a atmosferei textelor sale. De multe ori, personajul liric sau cel prozastic al creației sale e prezentat ca ascultînd muzică sau ca fiind străbătut de nebănuite sonorități lăuntrice.
O temă recurentă este și aceea în care însuși poetul se erijează în postura de șef de orchestră al lumii, asumîndu-și un pregnant rol de dirijor, dar a unuia lipsit de orice urmă de emfază, în dorința sa sinceră de a ordona, într-un fel numai de el știut, răvășeala acesteia, într-o cît mai desăvîrșită armonie poetică. În acest fel, versurile sale devin o formă muzicală de manifestare a gîndurilor și trăirilor sale.
Nino a fost un improvizator desăvîrșit, influențat fiind (și) de structura liberă, spontană, sincopată sau, dimpotrivă, languroasă, a muzicii în general, și a jazzului, în special. Nu sînt puține poemele sale în care apar variațiuni pe anumite teme și care doar aparent lasă impresia de improvizație, ele avînd, de fapt, o coerență internă greu de pus la îndoială, dublată de o libertate de asociere a ideilor specifice acestui fabulos gen muzical. Unele dintre textele sale – fie ele poeme, proze poematice, aforisme paradoxale (celebrele cafele cu sare) sau chiar proze în toată puterea cuvîntului, sugerează atmosfera boemă a cafenelelor, a cluburilor sau a locantelor în care sonoritățile din background provin din jazz.
Alteori, muzica apare în scrisul său ca un decor al vieții cotidiene – un radio pornit, un cîntec uitat sau un refren al unui șlagăr – care, fie în tușe păstoase sau mai diafane, evidențiază un sentiment de înstrăinare sau, dimpotrivă, unul de lirism intim. Nino a folosit uneori cuvintele – așa cum, de altfel, au observat și cîțiva dintre puținii exegeți ai operei sale – nu neapărat pentru sensul lor strict semantic, ci pentru valoarea lor sonoră.
Nu am ascultat muzică împreună cu Nino de foarte multe ori, în schimb am pomenit permanent în obișnuitele noastre întîlniri, numele unor muzicieni, comentînd, desigur, și creațiile lor. Îl iubea nespus pe Nicu Alifantis, despre care îmi spunea, deseori, că a fost unul dintre puținii muzicieni care a reușit să fixeze, ca nimeni altul, în piesele sale, tonurile din versurile lui Nichita Stănescu, George Bacovia sau Ion Barbu, printre alții.
Așa cum îl iubea pe Johnny Răducanu, pentru exuberanța cu care cînta și pentru modul cum își metaforiza sonoritățile (îndeosebi la contrabas) dar și pentru ingeniozitatea și eleganța cu care insera anumite teme folclorice românești în compozițiile sale aparținînd unui gen muzical provenit din cu totul alte spații culturale.
Îi iubea, printre mulți alții, pe Bach, pe Mozart și pe Chopin, dar și pe cei patru Beatles, și pe Eric Clapton, ori pe celebrul violonist francez de jazz manouche, Stéphane Grappelli. Nutrea o admirație nedisimulată pentru Bob Dylan și Leonard Cohen, uriași poeți, cum îi plăcea să le spună, care-și recitau versurile ca nimeni alții, dar în felul lor extrem de original, ajutîndu-se de muzică. Iar pentru Jaques Brel, marele poet și cîntăreț, „belgianul de geniu, bătrînelule”, cum îi placea să spună, avea, mai presus de orice, un fel de evlavie artistică. Cît pentru binecunoscuta cîntăreață americană de folk-rock din anii ʼ80–ʼ90, Suzanne Vega, încerca, aș îndrăzni a spune, un fel de cult. Îmi fredona, cînd era bine dispus, celebra ei piesă Luka. Mult mai tîrziu am înțeles că, de fapt, această splendidă melodie îl trimitea, invariabil, cu gîndul dar mai ales cu inima, la fiul său, Luca. De care, în acele clipe, îi era dor.
Carte + CD - Înregistrări din Arhiva Radio România,1992-1997 și dintr-o sesiune specială realizată de Călin-Andrei Mihăilescu în 2018, cu 15 desene originale de Tudor Jebeleanu. Postfață de Bogdan Ghiu.
