„Se spune că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.” Marin Preda – „Posibilitățile romanului”
N-aș putea spune că-s amorezat lulea de mare. Însă nutresc un anume sentiment inefabil pentru ea – care de multe ori, ca și în cazul de față, se transformă, brusc, în dor – generat nu neapǎrat de acea copleșitoare vastitate acvatică în sine, ci, mai cu seamǎ, de locurile și oamenii acestora, peste care respirarea ei se așează, ca o învǎluitoare și răcoroasă boare, aidoma unei nevǎzute și abia perceptibile vibrații, peste întreaga fire: plajele brǎzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe țǎrm pierzîndu-se în undele etern-mișcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semețe, aidoma zidurilor unei vechi cetǎți, care amplificǎ țipetele pescărușilor, franjurate acestea de lungi semnale cu sonoritǎți de tulnic ale sirenelor vapoarelor adǎstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde văzduh și ape-s totuna dar mai cu seamă străzile labirintice, pavate cu piatră cubică, ori macadam, copleșite de-o liniște celestă, sub acea ireală luminǎ arămie a amurgului unei zile de toamnă. În acele clipe nepereche din amurg, cînd doar pulberea diafan-aurie a soarelui blînd catifelează orice contur, atunci și numai atunci în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip și-a amintiri sărate... Atunci pare că însuși timpul se oprește din curgerea-i fireascǎ, împietrit undeva pe acele străduțe care-ți urcă sau coboară pașii, dinspre sau înspre mare, printre casele din alte vremuri rînduite cuminți pe lături, vegheate cu pioșenie, parcǎ, de vechea biserică elenă, splendid surprinsǎ în tonuri picturale suave, filigranate translucid de penelul – atît de sensibil și atent la detalii – prietenului meu Dan Ciachir, în proza sa «Treptele mării»: Nu era nimeni în biserica grecească din Constanța, sau o fi fost femeia de la pangar, însă nu i-am simțit prezența. Cînd am ieșit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct. Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării și poate și ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanța.
Majoritatea acestor imagini mi s-au fixat în memoria afectivă încǎ de la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut (cei mai lipsiții de griji ai copilăriei și ai adolescenței), cînd în fiece vară, alături de părinți sau bunici, îmi petreceam în fiecare vară, două-trei săptămîni în Constanța și Mamaia iar mai tîrziu, în Eforie Nord sau Sud (sau Carmen Sylva, cum era numit acesta din urmă pe vremuri și cum îi plăcea bunicii să-i spună).
La sfîrșitul lunii august a anului 1971 aveam treisprezece ani (împliniți cu cîteva luni în urmă) și mă aflam împreună cu părinții la „mare”. La Mamaia, unde de data aceasta ajunsesem nu cu un troleibuz supra-aglomerat de la gara din Constanța, ca-n anii trecuți, care se tîra ca un limax pe bulevardul V.I. Lenin, așa cum se numea interminabila arteră constănțeană pînă-n 1990, ci cu o Dacia 1300 nou-nouță pe care ai mei de-abia și-o cumpăraseră. Aveam cazare la hotelul Parc, cea mai înaltă clădire de atunci din stațiune (sau cel puțin așa mi se părea ea mie, cu cele 14 etaje ale sale), unde îi plăcea foarte mult mamei să se răsfețe, din varii pricini foarte juste: era extrem de aproape de plajă, la nici 50 de metri, era foarte luxos, la restaurantul propriu se mînca foarte bine, dotările erau noi, elegante și funcționale iar lucrul cel mai important, personalul era foarte instruit și se purta impecabil cu vilegiaturiștii.
Ce mai tura-vura, atmosfera era nespus de agreabilă și civilizată. Iar dacă te „descurcai” (din acest punct de vedere, maică-mea a fost întotdeauna extrem de talentată, descurcîndu-se întotdeauna) – cu alte cuvinte dacă îi strecurai discret recepționerului cînd îți făcea cazarea, pitită în buletinul de identitate, o bancnotă de 50 sau 100 de lei (sume măricele pentru acele vremuri) și de restul îi făceai complice cu ochiul sau îi zîmbeai șarmant – căpătai o cameră țais, cu totul alta decît cea care îți fusese rezervată pe „biletul de odihnă” (în ciuda anunțurilor aflate la tot pasul, care te avertizau cu litere de-o șchioapă că nu mai sînt locuri de cazare!), de pe a cărei largă terasă-balcon, cufundat în confortabile șezlonguri, admirai nestingherit splendida panoramă a stațiunii. Bașca faptul că puteai scruta, pînă hăt, la muchia orizontului, eventual înarmat cu un binoclu, cele două întinderi de apă – la dreapta Marea iar la stînga limanul Siutghiol sau Ghiolul Mare, cum îi zic localnicii, pe care se afla atunci (nu mai știu dacă și acum), un restaurant cu specific pescăresc, amplasat pe Insula Ovidiu, la care se ajungea doar cu un vaporaș elegant – peste care am văzut eu cele mai frumoase răsărituri (și apusuri îi egală măsură) de soare ce mi-au fost vreodată date. În astfel de clipe inefabile, de început de lume parcă, soarele mi se părea că se ridică încet-încet direct din apele mării pentru ca în amurg, să se cufunde cu aceeași lentoare în apele lacului Siutghiol, care răspîndeau un puternic iz de nămol, la ceasurile înserării
Nu o dată m-am întrebat, cu mintea copilului de atunci, cum de apele mării nu se scurg în lac sau viceversa, atît de îngustă mi se părea fîșia aceea de pămînt de doar 300 de metri lățime și lungă de vreo 8 kilometri (un grind, cum aflasem eu că-i spune din manualul de geografie), pe care se întindea splendida stațiune cu hotelurile și magazinele ei elegante (cochetele clădiri ale Cazinoului și hotelului Rex detașîndu-se printr-o sobrietate plină de bun gust, cu o arhitectură modernă, în ciuda vîrstei lor venerabile), plină de vegetație, cu plaje largi cu nisipul cel mai fin de pe întreg litoralul, curată, o adevărată oază de lux, calm și voluptate, vorba pictorului...
Cred că în acel sfîrșit de august al anului 1971 – stînd io cu burta la soare și prăjindu-mă sub supravegherea atentă a mamei, întins cît eram de lung pe un cearșaf, avînd dedesubt nisipul cel mai fin de pe tot litoralul nostru – m-am întrebat pentru prima oară, în timp ce răsfoiam plictisit un ghid turistic al județului Constanța, de unde vine numele Mamaia, purtat de această mică stațiune, despre care în acea cărțulie se spunea orice, numai de ce e numită așa, nu...
În toamna aceluiași an, după începerea școlii, aveam să aflu, într-o recreație, chestionîndu l pe regretatul meu profesor Ion Mărcușanu, fie-i țărîna ușoară! (cu care făceam orele de istorie la „Liceul nr. 2”, cum se numea pe atunci Colegiul Național „Mihai Viteazul” de azi și unde eram elev de gimnaziu), care nu numai că mi a relatat cu lux de amănunte etimologia respectivului substantiv propriu, ba, mai mult, după ce și-a încheiat luxurianta tiradă, mi-a dat ca temă de casă să o scriu pînă ora viitoare, sub forma unei compuneri, în rezumat, nu mai întinsă de o pagină și jumătate-două de caiet. Noroc că fusesem ochi și urechi la ce-mi spusese profuʼ și reținusem, doar cu cîteva mici omisiuni, aproape tot. Am încasat și un nouă pe chestia asta, notă enormă, pe care domnul profesor o dădea extrem de rar. În pauză, m-a luat deoparte și, în șoaptă, cu o undă de îngrijorare în priviri, m-a întrebat dacă a mai citit cineva lucrarea mea. I-am zis că nu și atunci a zîmbit șugubăț, ușurat, parcă, după care a rupt acea foaie dublă de caiet dictando, făcînd-o mii-fărîme, pe care apoi le-a băgat în buzunar. Mi-a mai zis să nu fiu supărat că nu-mi dă lucrarea, dar că o anumită parte din ceea ce scrisesem eu acolo nu era de bine și că o să înțeleg io cînd o să mă fac mare, de ce. Mult mai tîrziu am priceput eu că acea „parte” era tocmai cea în care eu povesteam despre ce-au făcut și-au dres regii României la Mamaia, pînă-n 1944, regi despre care manualele noastre de istorie nu pomeneau deloc, deoarece comuniștii nu-i aveau la lingurică pe acești monarhi... Nu i-am mai zis domnului profesor că păstrasem ciorna (în creion) a compunerii mele, împăturită într-un caiet, pe care însă mi le-a aruncat mama, la un moment dat, împreună cu alte hîrțoage!
Bref, așa am aflat io că numele stațiunii n are nici o legătură cu substantivul comun „mamaie” (bunică) ci că el derivă de la un nume propriu turcesc, „Mamaikyoi”, care apărea și pe o hartă statistică rusească de pe la 1855. În limba turcă, „mai” înseamnă „unt”. Iar „kyoi”, sat. Asta, probabil, pentru că în cătunul aflat, cîndva, în zona stațiunii, pe malul lacului Sűtghiol, turcaleții păstoreau turme de oi (din al căror lapte făceau și unt), deoarece acolo găseau, oameni și animale, apă bună de băut. Savantul Nicolae Iorga e de altă părere: că numele ar fi de origine tătară, dat de cel al Hanului Crimeii, Mamai, căpetenia Hoardei Albastre, din a doua jumătate a secolului al XIV lea. Turcă sau tătară, mi-era tot una. Eu, oricum ar fi fost, eram foarte mulțumit: aflasem cum devine cestiunea cu Mamaia mea...
Așadar, în acel sfîrșit de august al anului 1971, stăteam întins pe cearșaf, sub razele unui soare blajin, așteptînd să treacă repriza de timp afectată „bronzatului uniform” (o oră, cîte 15 minute pe fiecare parte a corpului, conform calcului precis făcut de tata!), așa cum îmi predica maică-mea de alături, pitită sub o pălărie de plajă cu borurile largi și privindu-mă orbește din spatele unei perechi de ochelari de soare cu lentile fumurii. Sigur că nu-mi plăcea să sfîrîi la soare, perpelindu mă pe nisipul încins aidoma unui cîrnaț într-o tigaie, nici măcar cinci minute. Cărui ciutan de vîrsta mea i-ar fi plăcut? Dacă-ar fi fost după mine, n-aș mai fi ieșit deloc toată ziua din apă, în care atunci cînd intram și nu mai dădeam semne că aș avea cea mai vagă intenție s-o părăsesc, era trimis tata, mult mai convingător, care cu un strigăt de luptă gutural și cu un gest scurt din mîna dreaptă (ceva între salutul nazist și cel roman!), mă poftea afară. Ieșeam, n-aveam încotro, cam dîrdîind, cu buzele vinete (deși apa mării era caldă, avea 24–25 de grade, așa cum scria cu cretă pe-o tablă la punctul de salvamar (unde eram trimis periodic să văd „temperatura aerului și-a apei”) și cu palmele zbîrcite din pricina saramurii marine în care mă bălăcisem aproape un ceas. Ritualul cu cititul temperaturii apei, era, așa, cam de sanchi, absolut inutil, atîta vreme cît la fiecare oră, la buletinele de știri de la Radio Vacanța, care se auzea tot timpul, cam gîjîit, e adevărat, din pîlniile unor megafoane amplasate pe esplanada din fața Cazinoului (pe plaja din dreptul elegantei sale siluete aveam noi loc de campare) se anunțau aceste informații dar trebuia să-i fac plăcerea tatei, care era din naștere un maniac al cifrelor exacte și-un tipicar de-o punctualitate de ceasornic elvețian, pe care mulți i o admirau, dar care pe mine mă scotea din țîțîni (sora lui mai mare, adică draga mea mătușă și nașă, Lizica, mi-a mărturisit odată, cînd eram mai măricel, rugîndu-mă să n-o dau de gol, că în liceu tata era poreclit Fișic, pentru că, fiind și „casier”, strîngea monedele pentru „fondul clasei”, pe care apoi, meticulos, le așeza una peste alta și le înfășura în hîrtie, făcînd niște mici cilindri, pe care apoi scria valoarea, numitele fișicuri). Mă tolăneam pe cearșaful meu, așa ud și plin de nisip cum ieșisem din apă, pe burtă, după ce-mi puneam pe cap o cipilică din bumbac alb, cu borurile rotunde (aidoma celor de salvamar, dar mai mică), direct pe părul ud, prin care de multe ori aveam nisip și fire de alge, spre iritarea maică-mi, care se întreba ca pentru ea, însă suficient de tare ca s-o audă și delfinii din larg, că oare cu cine-oi fi semănînd io atît de îngălat că, la vîrsta mea (aveam 13 ani împliniți), încă n-am învățat să folosesc dușul și prosopul. Eh! Sigur că știam să le folosesc, dar n-o făceam așa, de-afurisit, protestînd, astfel, în mod tacit, că m-a scos din apă, hehehe...
Îmi plăcea mult imensa plajă din Mamaia acelor ani. Din multe motive, nu numai pentru că nisipul era foarte fin, curat și înțesat cu o puzderie de scoiculițe și melcișori microscopici. Îmi mai plăcea și faptul că apa se adîncea foarte departe în larg. Mă plictiseam pînă ajungeam la geamandură unde, evident că nu mai atingeam pămîntul cu picioarele dar eram proțăpit bine într-un colac mare, zdravăn, din cauciuc natural (al cărui miros îl simt în nări și acum), care întruchipa o broască țestoasă.
Stînd eu, așa, tolănit la soare, pe cearșaful meu, întins pe burtă, cu cipilica de salvamar pe părul ud, plin de nisip și firișoare de alge verzi sau brun-roșcate, abia ieșit din valuri, priveam fix cum se evaporă picăturile de apă sărată, strălucind în razele soarelui ca niște mici diamante efemere, pe pielea mea care se rumenise zdravăn, în ciuda cele doar două sau trei zile de cînd descinsesm, în acel sfîrșit de august al anului 1971, alături de ai mei, la Mamaia, pe Litoralul românesc al Mării Negre, așa cum scria pe mai toate cartolinele ilustrate care se decolorau scorojite pe tarabele vesele ce împînzeau de la un capăt la altul stațiunea. Mă distrau foarte tare aceste cărți poștale ilustrate pe care scria, aproape invariabil, Salutări de la Mamaia (sau numele localității unde erau făcute fotografiile), iar dacă erau imagini ale mai multor stațiuni, formula devenea Salutări de pe litoralul românesc al Mării Negre.
Toate bune și frumoase, daʼ de ce și „românesc”, continuam io să mă întreb cu mintea mea de țînc, atîta vreme cît vilegiaturiștii români știau despre ce litoral e vorba iar cei străini, habar n-aveau românește și nici nu-i interesa, iar celor cărora le erau trimise urări în țările lor de baștină sau de aiurea, nici atît. Mister...
Apropo de turiștii străini. Mamaia încă rămăsese, la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut o stațiune șic, pentru elite sau mai bine zis, pentru ăi mai cu dare de mînă. Asta și datorită dezvoltării sale grație construirii unor magazine și hoteluri luxoase (cu celebrele Parc și Perla în frunte, care păreau cele mai fățoase cu cele 14 etaje ale lor) și amenajării unor locuri de agrement funcționale și în ton cu cerințele vilegiaturiștilor români dar îndeosebi cu ale „vesticilor”, cum li se spunea atunci francezilor, nemților, italienilor sau nordicilor, care plăteau gras, în valută, sejururile lor dar mai ales pentru plajele sale cu nisip fin și ape calde și limpezi.
Așadar, în afara turiștilor români (care stăteau pe unde se descurcau) și ai celor din țările „comuniste prietene” (est-germani sau „redegiști”, cehi, unguri, polonezi, bulgari și ruși) care, ca și românii, nu aveau acces la plajele „occidentale”, fiind cazați în partea de sud a Mamaiei (de la Pescărie și pînă nițel în nordul Cazinoului), în hoteluri precum Patria, Național sau Unirea. Turiștii străini (mai ales scandinavii) erau dispersați în hotelurile din Mamaia Nord, cum îndeobște era numită acea parte a stațiunii: Internațional (fostul Rex din perioada interbelică), București, Majestic, Riviera și, după anii ʼ80, la Tabăra Nord, în modernele Vega, Lido, Ambasador, Savoy și care-or mai fi fost.
(va urma)
