„Se spune că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.” Marin Preda – „Posibilitățile romanului”
Turiștii francezi, în schimb, se distrau (bine de tot!) în extravagantul dar selectul Club Mediteranée, care avea plajă privată dotată cu șezlonguri, umbrele din pînză sau papură, cu măsuțe din ratan pe care clienții își puneau mîncarea și paharele cu băuturi, bărci, hidrobiciclete (n-am înțeles niciodată de ce sînt numite așa și nu, pur și simplu, hidrociclete, că doar au două pedale și nu două roți, precum rudele lor extrem de îndepărtate de pe uscat!), iahturi și șalupe, terenuri de tenis de cîmp și minigolf, precum și o piscină cu apă încălzită, toate cu instructorii aferenți și un fel de mini-ludotecă, unde copiii se jucau sub atentă supravegere. În rafturile de cristal ale barului-restaurant-discotecă se găseau absolut toate băuturile străine și țigaretele cele mai fine (inclusiv trabucuri și havane), multe dintre ele de proveniență franțuzească (firesc, nu?), pe care le văzusem doar în filme sau în reclamele din revistele Paris-Match și Lire sau din ziarele Le Monde și Le Figaro, pe care mi le dăruia, periodic, unchiul meu, care le primea cu regularitate, habar n-am de unde, după ce le citea el, știindu-mă iubitor de franceză.
De altfel, aceste publicații și multe altele se găseau și la un stand special amenajat (alături de binecunoscutele vederi cu Salutări din Mamaia sau de pe litoralul românesc al Mării Negre, despre care am mai pomenit) în luxosul club unde intrasem. Din difuzoare invizibile, susurau plăcut (nu gîjîit, ca la megafoanele de pe plaja noastră) șansonete și muzici ușoare franțuzești, interpretate de nume care făceau furori pe atunci și care multora dintre cei mai tineri sau mai puțin tineri de azi nu le mai spun nimic (Jaques Brel, Charles Aznavour, Claude François, Gilbert Becaud, Frida Boccara, Dalida, Johnny Hallyday, Serge Gainsbourg & Jane Birkin, Joe Dassin, France Gall, Adamo, Jean-François Maurice și mulți, mulți alții, ale căror nume nu-mi vin acum în cap).
Peste tot se învîrteau chelneri spilcuiți cu mănuși albe, pomădați și cu frizura dată cu briantină, cu cămăși din mătase albă, cu papioane negre, veste cu spatele în dungi alb-negre, care păreau, datorită luciului, a fi tot din mătase și pantaloni negri cu vipușcă, secondați de picolițe tinerele, cu bluze albe și fustițe negre, mai mult guleraș, încinse în tăliuțele de viespi cu un fel de șorțulețe albe, apretate și dantelate pe margini, cu ciorapi lucioși de mătase cu dungă și pantofi negri, de lac, cu toc cui.
Toți afișau zîmbete tip, ale căror gramaje se măreau direct proporțional cu bacșișul pe care îl primeau, cînd te întrebau mieros ce mai dorești, întîi în franceză, apoi, dacă nu reacționai, în engleză. Știu toate acestea pentru că le-am trăit pe pielea mea, ceva mai tîrziu, în vara anului în care intrasem la facultate (1978), cînd îmi petrecusem acolo o zi întreagă, invitat fiind de familia unei june și inocente franțuzoaice din Nantes, Gislaine, cu care mă împrietenisem dezinteresat, hodoronc-tronc, pe plajă, în zona hotelului Dorna, în preajma celebrului solar amenajat pentru cei care se bronzau la... nudul gol! (sic!).
Cu inconștiența și aplombul specifice vîrstei de atunci, habar n-aveam io la ce mă expusesem (pe mine ca pe mine dar mai ales pe ai mei!), ducîndu-mă în clubul ăla. Noroc că vorbeam fluent limba franceză și, probabil, am trecut neobservat pentru băieții de la ochiu’ și timpanu’ (de care auzisem io ceva povești de la ai mei, dar lucruri destul de vagi și neinteresante) ori le-am părut complet inofensiv și neinteresant...
Una peste alta, în acel august al anului 1971, mă simțeam nespus de bine la Mamaia, mai bine ca oricînd. Nu eram pentru prima dată în această stațiune dar acum o priveam cu alți ochi.
Mă mărisem (aveam 13 ani și cîteva luni) și percepeam lucrurile altfel, începeam să înțeleg pe ce lume mă aflu. Plecam în fiecare zi însoțit de ai mei la plajă dis-de-dimineață, să prindem, odată cu răsăritul soarelui, ultravioletele dar și aerosolii, despre care zicea mama (care le știa pe toate, că doar d-aia era ea om mare, nu?) că îmi fac nespus de bine la gît, unde avusesem niscaiva probleme. Aerosolii, adică briza aceea binefăcătoare adiind dinspre largul mării, răcoroasă și îmbibată cu sare și iod, mirosind a alge, a scoici și a nisip, un parfum sublim, inefabil, care mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă. Și pe care briză trebuia s-o inhalez dimineața și în amurg, preț de 2-3 ceasuri...
Nu știu cît de bine mi-a făcut ea la gît, dar în acele preumblări pe malul mării am fost io martorul celor mai frumoase răsărituri și apusuri de soare din viața mea...
În urmă cu vreo doi ani îmi fuseseră scoase amigdalele, în urma unei prelungite infecții de gîlci care nu mă mai slăbea. Excepționalul medic ORL-ist ploieștean, regretatul Gheorghe Romașcanu, al cărui client fidel eram din fragedă pruncie (din pricina sensibilității mele la nas, gît și urechi), a hotărît, după îndelungi ezitări, să procedeze la extirparea sus-pomenitelor glande, care-mi făceau viața un calvar cu ocazia fiecărei banale răceli, deși el nu era deloc de acord cu asta, spunîndu-mi, nu o dată, că ele au fost montate acolo nu întîmplător, însă din cauza infecției permanente, riscam să am probleme cardiace. Așa că, s-a salvat inima și s-au sacrificat amigdalele iar necazurile mele otorinolaringologice (îmi plăcea la nebunie cum suna cuvîntul ăsta și, ori de cîte ori mi se ivea prilejul, îl pronunțam ca pe o incantație, cu emfază, lăsîndu-mi prietenii de joacă cu gura căscată) s-au ameliorat simțitor după operație...
Dar trebuia ca de atunci încolo să merg în fiecare an pe litoral, minimum două săptămîni, pentru aerosoli marini, ultraviolete și împachetări cu nămol. Pentru a nu mai avea litigii cu gîlcile. Toate erau bune și frumoase, pînă la nămolul din lacul Techirghiol, cu care fusesem năclăit ani la rînd pînă atunci și pe care, datorită mirosului pestilențial și ambianței în care avea loc supliciul meu – de regulă la băile reci de la Eforie Sud –, îl uram din tot sufletul.
În acel an, venind cu ai mei la Mamaia, îmi plăcea și mai mult ca pînă atunci aici poate și din pricina faptului că mă iluzionam – vorba ceea: vis de vei visa, vis va rămînea! (sic!) – că nu voi mai trece prin caznele ritualului ungerii cu acel nămol sapropelic, cum citisem io în manualul de Cunoștințe despre natură că-i zice cu nume și prenume. Dar, în viață, de cele mai multe ori, de ce ți-e frică, d-aia nu scapi!
După vreo două-trei zile de prăjit și bălăcit pe auria plajă din Mamaia, uitasem complet de odiosul supliciu al ungerii mele cu nămol sapropelic scos din lacul Techirghiol și depozitat în niște troace de beton aflate nu departe, pe plajele băilor reci de la Eforie-Sud, plaje care, față de cele de la Mamaia, mi se păreau a fi complet meschine. Și ai mei parcă uitaseră să mă ducă la năclăit, atîta vreme cît mama își vedea în continuare, liniștită, de smacurile și alifiile ei sofisticate, despre care zicea că o ajută să se bronzeze la modul cel mai profi cu putință iar tata fuma nepăsător, stînd turcește pe prosopul lui, imperturbabil și tăcut, citind absent din dosul ochelarilor săi de soare cu lentile fumurii ziarele pe care și le cumpăra cu regularitate în fiecare dimineață de la unul din chioșcurile de pe faleză, împreună cu nelipsitul pachet de țigări Snagov, pe care pînă seara îl dădea gata.
Asta pînă într-o bună dimineață, în care o balaoacheșă care vindea pe plajă tot felul de flecuștețe – de la șiraguri de mărgele făcute din melcișori vopsiți în toate culorile curcubeului sau dați cu nitrolac, porumbi fierți sau copți, dar și niște obiecte nedefinite, rotunde și slinoase, de-un galben-mămăligos incert, purtătoare de găuri, pe care ea le numea „gughoși înforiate”, maimuțărind involuntar pe limba ei maternă îndemnul mobilizator Ia gogoașa înfuriată, pe deasupra cu DDT și naftalină dată!, care l-a făcut celebru de simpaticul actor Sebastian Papaiani în rolul lui Făniță din filmul Un surîs în plină vară, emblematic pentru acea epocă post-proletcultistă din care tocmai ieșise România, peliculă care, deși apăruse cu ceva timp în urmă (prin ʼ63, cred), rula destul de des pe ecranele improvizate ale teatrelor de vară sau în cinematografele în aer liber (sau grădini, cum li se mai spunea) de prin mai toate stațiunile litoralului, precum și alte produse specifice zonei, cum ar fi (re)numitele namolu’ și piatra di bai (cu accent pe ultimul i), răcnite de paceaura aia, ca din gură de șarpe, printr-un cornet de carton în chip de portavoce – i-a oferit spre vînzare mamei nămol.
Glodul ăsta, pe care-l comercializau pe cîțiva leuți (1, maximum 3, în funcție de cantitate) vînzătorii ambulanți, era ambalat în niște borcane de sticlă (pentru România acelor ani încă nu se inventaseră PET-urile) legate la gură cu bucăți de plastic, „ermetizate” cu sfoară sau pus direct în pungi de plastic, în care încăpeau 3-400 de grame de clisă puturoasă, Made in Techirghiol.
Pietrele de baie erau niște bucățele paralelipipedice de piatră ponce, cam cît să-ți încapă în palmă, șlefuite stîngaci, poroase și ușoare, însă dure, provenite din spumă de mare pietrificată, pe care multă lume le cumpăra (tot pe cîțiva leuți) pentru curățatul mîinilor sau răzuitul pielii îngroșate de pe tălpi și călcîie.
Cu timpul, ambulanții au înlocuit piatra ponce cu o făcătură decupată din blocuri de BCA (în traducere liberă, beton celular autoclavizat, pe românește spus, un soi de maxi-cărămizi fabricate dintr-o mixtură de ciment și oxizi de aluminiu), produs care începuse să fie folosit pe scară largă la construcția locuințelor.
Avantajul era că prelucrarea BCA-ului se făcea mult mai lesne iar clienții neștiutori, care toceau pietrele de la un sezon la altul, aveau și „avantajul” că puteau contracta rapid și pe bani puțini, tot soiul de dermatoze, grație efectelor „benefice” ale oxizilor de aluminiu cancerigeni conținuți de falsele pietre ponce.
Ajunsă în dreptul nostru, balaoacheșa vînzătoare ambulantă de nimicuri și-a lăsat pe nisip sacii cu calabalîc să-și tragă sufletul. Atît i-a trebuit mamei, care s-a ridicat de pe cearșaf, cerîndu-i un borcan cu nămol. Paceaura s-a luminat brusc la față și, crezînd că l-a prins pe însuși Bunul Dumnezeu de ambele picioare, a și început să turuie ca o moară hodorogită prezentîndu-și oferta, lăudîndu-și marfurile cu un lux de amănunte pentru care ar fi invidiat-o și cel mai aprig comis-voiajor al zilelelor noastre, deșertînd rapid pe nisip conținutul sacilor, foști cîndva albi.
Însă, pe mama n-o interesa – spre totala mea disperare – decît nămolul și nimic altceva, în ciuda îndemnurilor care de care mai mieroase ale oacheșei precupețe. A desfăcut vreo cîteva borcane și pungi, pipăind cu buricele degetelor puturosul lor conținut și, vădit nemulțumită de calitatea nămolului, i-a aruncat peste umăr femeii, cu o strîmbătură din nas asortată, să-și vadă de drum cu noroiul ei cu tot, că ea nu aruncă banii pe prostii și cu atît mai mult pe zoaiele alea cu pretenție de „nămol de Techirghiol”. Comersanta, în disperare de cauză, a mai plusat: Aidi, cocoană, nu mai pregeta, ia fro daouă-tri borcane d-ăștia mai marili, că-ț’ dau mai eften, că namol ca la mini nu găshăști nicăirea p-acilea, să dai cu tunu’! E adus az’-noapte tomna dă la ghiolu’ ăla, că mi-l scoate un tătar, unu’ Selim, derect dă pă fundu’ lacului ăla, e bun, dai pă copchil cu iel, la genuchi, face bine la toate halea, ia bolili șî durerili ca cu mîna, că nu-l vînz dă ieri dă az’, să mor io șî famelia mea că nu te mințesc, zău așa!
Mă uitam la toată scena asta desprinsă parcă dintr-un film neorealist italian cu inima cît un purice, de teamă ca nu cumva balaoacheșa s-o facă din vorbe pe mama și s-o covingă să cumpere, spre „binili” progeniturii ei, zoaiele-alea și să mă moscolească așa, de control, să vadă cum e. Însă mama s-a ținut tare și, reașezîndu-se tacticoasă pe cearșaful ei, și-a tras pălăria pe ochi, și-a pus ochelarii și i-a zis vînzătoarei, pe un ton calm, aferată și plictisită de insistențele ăleia, că nămolul ei n-are nici cea mai mică legătură cu „originalul” și că ea nu-și murdărește copilul cu „conținutul acelor borcane”.
Am răsuflat ușurat nevoie mare de atitudinea fermă a mamei, însă bucuria mea a ținut doar cîteva secunde, că mama, așezîndu-se confortabil pe cearșaf, a mai adăugat, spunînd apăsat, suficient ca să-mi spulbere toate iluziile că voi scăpa de supliciul cu nămol în acel an: Vezi-ți de drum, drăguțo, că de mîine fi-miu începe programul la Vasile Roaită, la «băile reci», acolo-i nămolul cel adevărat, nu-i dau eu copilului cu porcăriile voastre! Du-te cu Dumnezeu! Țiganca și-a strîns rapid bulendrele și-a șters-o iar eu, copilul, m-am dezumflat ca o minge de plajă înțepată, cu toate visele-mi năruite, precum castelele de nisip. Așadar, mama nu uitase de tratamentul meu cu nămol cu parfum de ouă clocite și varză murată stricată, ci doar îmi amînase cu cîteva zile supliciul, care de a doua zi dimineață avea să se desfășoare în toată „splendoarea” lui pe plajele pestilențiale ale lacului Techighiol din stațiunea Eforie-Sud, fostă Vasile Roaită.
Vasile Roaită. Brusc, am fost stăpînit de senzația că absolut toate cerurile – senine și înorate dar și acelea cu cele mai dumnezeiești răsărituri și apusuri pe care le văzusem eu pînă atunci – se prăbușiseră, de-a valma, peste mine.
Mă simțeam pierdut. Așadar, fără nici un echivoc, a doua zi începeau caznele mele: năclăirea cu soioasa și puturoasa clisă scoasă de pe fundul lacului Techirghiol și depozitată în acele jgeaburi de beton aflate pe sărăcăcioasele plaje ale băilor reci din stațiunea Eforie-Sud.
Mama stabilise deja programul, spunîndu-i tatei, după ce balaoacheșa aceea cu namolul ei o ștersese, că de a doua zi dimineață – nu mai tîrziu de ora 8:30 – vom pleca, zilnic, spre Vasile Roaită (așa cum se numise pînă nu demult Eforie-Sud) la afurisitele alea de băi. Pomenita stațiune maritimă, aflată la doar cîțiva kilometri în sudul Constanței, nu-mi era deloc necunoscută. Mai petrecusem pînă atunci cîteva veri acolo, însoțit fiind de părinți, de unchi și mătuși dar și de bunici și uneori de cîteva familii prietene.
Mulți o numeau în continuare Vasile Roaită (așa cum fusese ea botezată începînd cu 1950 de noul regim comunist), deși din 1962 ea devenise Eforie-Sud. Singură bunică-mea, fie-i țărîna ușoară!, îi zicea tot Carmen Sylva, așa cum o pomenise ea din perioada interbelică, nume care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României, soția regelui Carol I.
Despre existența Eroului de la Grivița, așa cum era supranumit Vasile Roaită, aflasem (aidoma tuturor puștanilor generației mele) de la orele de Istoria Patriei pe care le făceam în gimnaziu o dată sau de două ori pe săptămînă. Însă multă vreme, legătura dintre numele sus-pomenitului ipochimen bucureștean și mica stațiune turistică dobrogeană, loc al suferințelor mele pricinuite de ungerea cu nămol, avea să rămînă de neînțeles.
Cum la fel de nepătruns îmi era și misterul botezării pieții centrale a Ploieștiului cu tembelul nume de 16 Februarie. Să dai numele unei localități după acela al unei personalități (chiar dacă între acel nume și orașelul respectiv nu exista absolut nici o legătură, decît, poate, în mințile seci și bolnave ale activiștilor de partid) hai, mai treacă-meargă, dar să denumești cu o dată calendaristică (legată de un eveniment mai mult sau mai puțin important din istoria țării tale) o piață publică sau o stradă, asta mi s-a părut, de cînd mă știu, de-a dreptul o idioțenie.
Vasile Roaită – scria în manualele noastre – ar fi fost muncitorul ăla care trăsese sirena în ziua de 16 februarie 1933, pentru a-și anunța colegii, muncitori ceferiști de la Atelierele Grivița din București, că a sosit momentul declanșării marii greve. Așadar, în manualele noastre de Istoria patriei, istoriografii comuniști ai liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej (un ex-lucrător la acele ateliere ale C.F.R.), relatau cu lux de amănunte povestea conform căreia tînărul „ceferist-martir” Vasile Roaită, în acea „fierbinte” zi de 16 februarie a anului 1933, pornise o sirenă, chemîndu-și, în acest fel, colegii de muncă de la atelierele binecunoscutei uzine bucureștene la grevă generală, anunțîndu-I, totodată că vor fi atacați de forțele de ordine.
Colegii săi erau muncitorii în rîndurile cărora comuniștii desfășuraseră pînă atunci o deșănțată propagandă, Gheorghiu-Dej fiind unul dintre cei mai zeloși militanți pentru drepturile muncitorilor, activitate pentru care avea să fie ulterior întemnițat. Organizați de sindicate, muncitorii aleseseră această formă de protest pe fondul marii crize economice a anului 1933, care a avut ca efecte, printre altele, masive reduceri salariale (celebrele curbe de sacrificu) și amputări ale unor alte drepturi, ceferiștii de la Grivița fiind printre cei mai afectați. Drept pentru care, aceștia încetaseră lucrul „ocupînd” atelierele și curtea uzinelor.
După eșuarea tratativelor dintre Ministerul Comunicațiilor și greviști, jandarmii și poliția au luat cu asalt atelierele, au deschis focul asupra greviștilor, în acest fel punînd capăt acțiunii lor revendicative. Printre cei șapte oameni împușcați mortal atunci, s-a aflat și Vasile Roaită, ucenic cazangiu, un tînăr „revoluționar” în vîrstă de 19 ani. Numele său a devnit public cu mare pompă abia în anul 1948, la cîteva luni de la preluarea puterii de către regimul comunist, după „abolirea monarhiei” și abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, sub amenințarea armelor reprezentanților marii armate roșii eliberatore a puterii „prietene” de la răsărit, care după încheierea celui de-al doilea război mondial, devenise, practic, o armată de ocupație, înlocuind-o pe cea a celui de-al Treilea Reich, fostul aliat al României.
Cam acestea ar fi, în linii mari, gogoșile care se scriau în cărțile noastre de istorie în anii ʼ60 –ʼ70 ai secolului trecut. Sigur că adevărul acestei povești era cu totul altul, propaganda comunistă nerecunoscînd niciodată faptul că, în paralel, comuniștii de la Grivița inițiaseră propriile lor acțiuni, mult mai radicale și chiar în contradicție cu cele ale sindicaliștilor (membri ai altor partide sau nemembri), mergînd pînă la agresiune armată față de forțele de ordine, catalogate ulterior de istoricii și cercetătorii acelor evenimente drept provocări de tip bolșevic, cu scopul declanșării unei intervenții în forță a jandarmilor, care avea să se soldeze cu morți și răniți. Această violentă rezolvare a grevelor muncitorești avea să fie aspru criticată atunci în parlamentul țării de partidele din opoziție, evenimentele tragice de la Grivița avînd loc pe fundalul disputelor politice din epocă și a prestației lamentabile a regelui Carol al II-lea.
Povestea lui Vasile Roaită încheiată cu moartea „eroului de la atelierele Grivița” (astăzi, definitiv uitat), n-avea cum să reziste la infinit, pentru simplul fapt că era o... făcătură! Încă din timpul în care țara îl avea în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej (liderul comunist al României din 1948 pînă la moartea sa, survenită în 1965) se știa foarte bine că adevăratul om care trăsese sirena atelierelor fusese un oarecare Constantin Negrea și nu Vasile Roaită. După moartea lui Dej, cercetările de arhivă au scos la lumină adevărul și anume faptul că Vasile Roaită fusese lovit din greșeală de un glonț care ricoșase și că, de fapt, junele cazangiu erau un turnător ordinar al Siguranței – cum îndeobște era cunoscută în perioada interbelică Direcția Generală a Poliției de Siguranță a Statului, cu rol de a apăra statul din punct de vedere informativ – care fusese infiltrat printre muncitori.
Însuși Constantin Negrea a fost acela care a mărturisit faptul că, în anul 1944, Dej și Chivu Stoica (un alt lider comunist marcant) l-au rugat să renunțe la „meritul” său în favoarea lui Roaită, deoarece un erou mort era mult mai de folos propagandei regimului care urma să preia puterea, decît unul viu! Astfel a fost fabricat unul dintre simbolurile proletariatului, făcut utecist post-mortem în anul 1948, al cărui nume a fost purtat mult timp de mai multe localități (printre care și de stațiunea maritimă devenită ulterior Eforie-Sud, ex-Carmen Sylva) sau de unele instituții precum spitalul bucureștean Vasile Roaită, numit ulterior Grivița, astăzi Sfînta Maria.
(va urma)
