(fragment de roman)
Pădurea, pădurea...
Pe mine, unul, copil fiind, aflat, pe la începuturile vieții, pădurea mă înspăimînta cu asupra de măsură. După fiecare copac, parcă așteptam ițirea unor creaturi fioroase, fantastice, de-a dreptul fabuloase, cum numai în basmele străvechi descoperisem, gata să mă înghită pe nemestecate...
Eram de-o șchioapă atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care fusese odinioară și vînător, și căruia, acum, îi plăcea nespus să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care forfoteau prin desișuri, cu binoclul sau cu ochiul liber, în loc să le-mpuște...), să mergem la casa pădurii, unde unchiul Tudor, mezinul, era pădurar și împreună cu care formam pe loc un mic corp expediționar, care colinda, pe cele mai labirintice cărări, numai de ei știute, prin ascunsele cotloane ale unui mirific codru secular, care astăzi mai există doar în închipuirea mea...
Cam tot în acele vremuri, țâncul care eram a fost pătruns pentru totdeauna de duhul nevăzut al pădurii și copleșit de viața ei tainică...
Mergeam tăcut alături de cei doi bărbați cu înfățișarea aspră, dar cu suflete de copil (așa-i percepeam eu, pentru că îi vedeam tot timpul șușotind tot felul de lucruri, pe care numai ei le auzeau, după care chicoteau pe înfundate saurîdeau cu gura pînă la urechi), cu pușca-n bandulieră (doar unul, unchiul Tudor) și cu toporiști suple agățate la centurile pantalonilor, în spatele unui cal voinic, ce avea două ranițe grele aburcate pe spinare, pășind apăsat, măsurat, făcîndu-și loc printre ierburile înalte, foșnitoare, arse de brumele unui noiembrie sfîrșit, ce aveau să fie, în curînd, acoperite de nămeți cît omul, să dea hrană căprioarelor și mistreților, care nu se mai speriau deloc la vederea celor doi, dimpotrivă, parcă se bucurau, semn că prezența bărbaților le era binecunoscută, binevenită și îndelung așteptată. Ei așezau fânul uscat în niște iesle din bârne groase de lemn cu acoperișuri în două ape, șindriluite, iar știuleții aurii de porumb, amestecați cu colcovane de sare grunjoasă, erau scoși din ranițe și ajungeau în niște jgheaburi scobite în trunchiuri de copaci groși. Apoi, așteptau căprioarele și cerbii, care nu întârziau să apară, cu iezii lor țopăind și sărind în toate părțile, de parcă erau săltați de arcuri și care, ritualic aproape, cu buze umede, rupeau moale, delicat, firele de fân, crănțănind ușor mici bucățele de sare, pe care apoi le rumegau îndelung, tihnit, ca-ntr-o altfel de cină de taină...
După un timp, plecau pe cărăruile pe care veniseră și, ca din pământ, apărea o turmă de mistreți, cu scroafe și godaci tărcați, care se puneau pe clefăit porumb, cu balele curgîndu-le din râturile izinite, printre colții care le ridicau buzele într-un rictus războinic, hidos...
Însă, cel mai mult îmi plăcea, atunci cînd, pieptiș, urcam pe o costișă din marginea pădurii, strecurându-ne cu greu printre zmeurișurile încâlcite și rugii de muri țepoși, nu neapărat să culegem parfumatele fructe, ci să vedem ce mai fac planturoasele ursoaice care-și supravegheau extrem de atente, ca niște mame devotate, puii aduși pe lume mai an, care se hîrjoneau pe un tăpșan din imediata apropiere a lizierei... O namilă de ursoaică ne-a simțit la un moment dat prezența și, ridicîndu-se pe labele din spate, a început să scoată un fel de mormăieli, transformate rapid în răgete prelugi, îndreptîndu-se amenințătoare spre micul nostru grup. Doar cele două focuri trase-n aer de unchiul Tudor au făcut-o să se răzgîndească și să ia calea pădurii, cu cei doi pui alergînd înaintea ei...
Pădurea fost unul dintre dascălii mei de ispravă, care m-a învățat multe lucruri bune, o ființă miraculoasă, blîndă și generoasă, extrem de vie și de ocrotitoare, liniștitoare și misterioasă, căreia-i port o vie amintire și-i sunt veșnic recunoscător...
