Pe treptele de la intrarea în bloc, o femeie smeadă, corpolentă, desculță, crăcănată sub fustele înflorate, sparge semințe cu dexteritate și aruncă cojile pe jos. Ochii ei mici, vioi, urmăresc atent trecerea oamenilor pe trotuarul din față, cântărindu-i cu atenție. O mămică subțirică își aduce acasă fetița de la grădiniță. Cu o mână ține fetița, iar cu cealaltă sacoșa îndesată de cumpărături. Ajunsă în fața covorului de coji scuipate, are o ezitare. Femeia de pe trepte o privește vigilent. În ofensivă. Tânăra dă bună ziua, dar nu i se răspunde. Își ia fetița în brațe și face un pas viteaz direct pe trepte, intrând în scara blocului. Femeia smeadă se uită cu coada ochiului să fie sigură că nu i-au fost călcate fustele, apoi continuă să spargă semințe, numărând cu sunete seci secundele unei zile obișnuite.
Celor care vor pune eticheta de discriminare le voi spune să nu se pripească. Nu există agresor, nu există victimă. Doar lumi fără dialog. Separate de generații. Azi, într-un spațiu aleator își întâlnesc granițele zgâriindu-se reciproc. Două tăceri, niciodată o mână întinsă, nici măcar un reproș, nici măcar un gest de înțelegere. Fiecare cu dreptatea lui, fiecare cu rutinele lui. Două tăceri ostile cât o viață. La mijloc, o fetiță care va învăța să îi fie frică sau, cine știe, să disprețuiască. În orice caz, toată viața va ocoli ce nu va înțelege. Nu va negocia, nu va cere dreptul ei la cateva reguli de bun simț într-un spațiu comun de conviețuire.
Not a big deal, auzi un cor eterogen. Dar, fiecare, ajuns acasă, dezbrăcat de rolurile preluate inconștient, gândește la fel: în ce fel de lume trăim? Ce îi lipsește acestei lumi atât de iritată, lipsită de politețe elementară, nervoasă, agresivă sau prea pasivă?
A doua zi, fiecare își îmbracă uniforma de fiară, iar spectacolul se reia. Și mergi mai departe pe firul încâlcit. Fără să îi dai de capăt. Adulți care se ceartă, se sfidează, oameni cazemate. Fiecare în lumea lui, privind printr-o ferestruică îngustă, de buncăr, către ceilalți. Șoșoacă urlă în Parlament aberații despre copii furați de țigani. Aberații pe care nu ai vrea să le auzi nici la scara blocului confort III sau lângă ghenă. Unii vor cu rușii, uitând călcătura bocancului ideologic din anii comunismului, alții își îngroașă buzunarele din șpăgi unsuroase, profitând de funcții la Stat sau stat, tot aia. Și, de jur împrejur, un ocean de tăcere. Ce lipsește și ce îi adună în aceeași măsură sub umbrela nesimțirii pe toți? Alte studii, alte vârste, alte niveluri sociale, dar toți cu aceeași carență. De curând, am primit și răspunsul: învățătorii acestei lumi fără coagulare au disprețul lipit pe frunte de către cei cocoțați la cel mai înalt nivel. Ca pe vremuri. Doar că azi, disprețul s-a lațit pe tot ce mișcă mai jos de birocrația specială, cu drepturi speciale și pensii speciale.
S-a găsit un bebeluș în tomberon? Cine ar face asta? O mamă a țipat isterizată la un copil care abia știe să vorbească și care o privește aproape șocat? Doar ea nu vede și nu simte acea privire. Parcă a orbit. Ea l-a purtat în pântec nouă luni, cu speranță și uneori cu teamă pentru momentul nașterii. Ea l-a alăptat, în cea mai intimă relație umană. Azi urlă. La el. La prichindel. Vezi un preșcolar de mână cu tatăl său care îi spune mijind ochii: bă, du-te și vezi dacă e bere la magazin, hai, mișcă, ‘mnezeii tăi de plod. Și copilul se duce. Copil care îi seamănă leit tatălui la înfățișare și care speri să nu îi semene mai târziu la apucături. Dar te înșeli, de cele mai multe ori, va zice și el fiului său: bă, mișcă dracu’ pân’ la magazin și vezi dacă are bere. Mama se ceartă cu tata pentru bani. Despărțiți fiind de fiicele lor doar de o ușă subțire de carton presat. Fetele vor învăța că e nașpa să te măriți. Și vor visa, cum au văzut pe la TV, apariția seducătoare a unuia cu bani, care să le dea mărunțiș de haine scumpe. Iar dacă nu va merge așa, video-chat-ul e profitabil. La un gimaziu, o profesoară se lasă pipăită de niște puști și spune că nu e grav. Zâmbește tolerant, iar puștii înțeleg din atitudinea ei că așa trebuie să te porți cu o femeie, indiferent de vârsta ei. La un liceu, șapte adolescenți, fii cu părinți bogați, violează o fată cuminte. Părinții îi ajută să scape de pușcărie. Pentru că pot. Cei șapte deja știu că banii, obținuți nu contează cum, vor face totdeauna diferența. De viață și de moarte. Și nu poți să uiți și nu poți să înțelegi. Un tată, o mamă, doi părinți, elevi de toate vârstele, maturi adormiți pe treptele istoriei, zbătându-se într-un coșmar al supraviețuirii disperate, se poartă cu nonșalanță la fel. Își dau în petec zi de zi. Celule ale unei lumi pe care nu o mai recunoști. Între timp, viața roade placid, cu sunet sec de semințe sparte cu dexteritate, în fața unei intrări de bloc oarecare. Not a big deal, auzi un cor eterogen.
Cine este responsabil? Întreabă Facebook de România, în timp ce bunul simț abia mai respiră pe străzile orașelor îngropate apocaliptic în maldărele de gunoie cu care toți s-au obișnuit. Cine? Toți ridică din umeri, dar toți sunt sub masa la care, deasupra, se negociază banii, funcțiile, statutul în stat, privilegiile. Afli din presă că nu poți ocupa un scaun acolo decât dacă plagiezi sau ai dosar penal sau îți inventezi studii sau, oricum, dacă faci ceva din lunga listă a acelor fapte cu NU în față. Nicio diferență între apucăturile lor și cele pentru care ne certăm unii cu alții, iritați, deranjați de lipsa oricărei ierarhii a valorilor în comportamente și educație. Poate ar fi observabilă lipsa de caracter mai groasă, tupeul mai vânjos, scrupulele tot mai puține. Și înțelegi că maioneza socială s-a tăiat, că principiile celor șapte ani de acasă sunt azi considerate periculoase, iar dacă le ai, mori de foame. Și, oricum, regulile acestea nescrise au tot mai puțini fani. Generație după generație, poporul învață pe pielea lui, privind de jos în sus, că nu e cazul să mai respecte pe nimeni. Nici părinți, nici profesori, nici pe colegul de muncă. Școala a devenit și ea un aspect derizoriu în existența majorității, poate doar greva profesorilor să mai aducă o gură de aer proaspăt. Poate. Dar nu putem uita așazisele negocieri ca la tarabă, spetacol jegos și jenant, oferit la cel mai înalt nivel.
Dai foaia și privești diferit: în metrou, tinerii citesc absorbiți, parcă absenți la tot ce se întâmplă în jurul lor, în așteptarea zilei în care vor pleca din țară, sălile de spectacol gem de spectatori – dacă sunt Maia și Manole, prin mansarde se organizeaza întâlniri cu scriitori tot mai întristați de tirajele reduse la volumele publicate, prin muzee mai circulă încă oameni, artiștii crează în surdină, unii încă își mai bagă nasul prin biblioteci. Altă lume, la fel de închisă. Izolată. Tot mai chircită. Iluzorie și aparent lipsită de sens, pentru că, dacă bun simț nu mai este, scoală nu mai este. Iar dacă școală nu mai este, nici consumatori de artă și cultură nu vor fi.
Obosit, dar în stare de veghe, ajungi acasă, dai toate hainele jos, haine de teamă, de supraviețuire, de apărare, de vigilență și profesionalism, de focusare pe obietiv, rămâi gol ca noul născut, lumea în care trăiești devine deodată stranie, chiar de neînțeles. Te relaxezi? Parcă locuiești într-un loc necunoscut, într-un vacarm asurzitor de scrâșnete și țipete, de plâns necontenit. Și parcă în aer se aude șfichiuirea unui bici cu mii de împletituri. Ai vrea liniște sau poate căldură, sau poate chiar puțină lumină să înțelegi unde ești. Te aduni în jurul unui ghemotoc a cărui prezență se face simțită doar prin bătăile inimii tale, un nevăzut care te ține adunat, să nu te risipești între atâtea îmbrânceli și căi necunoscute printre ceilalți oameni. Îi privești cu gândul și te întrebi ce e cu ei? Ce au pățit? Pentru că gesturile, faptele par neomenești, împotriva firii adeseori. Înformațiile curg într-un șuvoi, căruia abia îi mai faci față, și niciuna dintre ele nu pare a fi ce te-ai aștepta să fie. În acele momente în care lumea, ca o fiară fierbinte și înghețată, a rămas iluzoriu în afara ta, imagini rătăcite prin memorie se arată și mușcă sensibilitatatea, care peste zi s-a ascuns speriată. Înțelegi că lumea nu a plecat niciodată din tine, iar capetele ei de balaur scormonesc adânc, înfometate. Îți mănâncă structuri moștenite de la părinți și bunici sau migălos construite de tine însuți în timp, pentru că ți-ai dorit să fii mai bun și mai educat. Privești spectacolul lumii pe mii de monitoare ale minții și tot atâtea dovezi de neînțeles ale omenescului deturnat rânjesc din tine. Întelegi că te tranformi, că devii asemeni lumii. Și te sperii. Te sperii de moarte.
Cine trăiește cu impresia ca se poate izola, că este suficient să fie el cel care își crește copiii frumos, corect, să îi educe după standarde înalte, că este suficient să respecte reguli de bun simț în societate și că singur va face față unei lumi tot mai degradate, fără principii, legi care să protejeze individul, cultură înfloritoare, cine crede că o vizită la Paris sau la Viena va compensa îmbranceala de fiecare zi, trăiește într-o iluzie. Trăim unii cu alții, împreună, oricît ne-am face că nu ne vedem între noi. Oricât ne-am evita. Oricât am inchide ochii. Oricât am crede că totul se rezolvă la nivel personal.
Viața contaminează, viața este învățătorul care nu îți spune ce să faci, te îmbrâncește în iureșul ei. Fiica și fiul tău nu învață din sfaturi aruncate peste umăr, în fugă spre serviciu, învață din ce vede că faci tu. Iar tu vei fi furat de zilele și nopțile unei existențe printre oameni de toate felurile. Și ei la fel. Cei pe care îi disprețuiești te vor forma adesea mai adânc decât cei pe care îi iubești, dacă sunt prea mulți. Dar dacă înlocuiești disprețul cu mai multă înțegere și respect, chiar este posibil ca viața copiilor tăi să fie mai bună. Aici, acasă, unde le sunt rădăcinile. Dacă tu citești, dacă tu mergi la teatru, dacă tu respecți profesorii, dacă tu te porți civilizat, dacă tu te îngrijești, dacă tu înveți, dacă tu ești cinstit, o va face și el. Nu există altă rețetă. Muncește să fii un om civilizat, tu ești cărămida viitorului. Azi, acum. Și învață să fii respectat, să îți ceri drepturile în comunitate. Azi, acum.
Totuși, să nu uităm că actul constitutiv al unui stat definește lumea care urmează, viitorul. Ori, statul român postrevoluție a fost constituit pe asasinarea inocenților, pe grațierea celor care formau noua conducere. Pentru a-și arăta puterea, ei l-au asasinat pe însuși comandantul suprem al lumii vechi, cel mai crud și mai sălbatic dintre toți criminalii, executându-l demonstrativ în ziua de Crăciun, fără să ne consulte. O gașcă de tupeiști adunată într-o chițumie a preluat puterea, ucigând simbolic, din fașă, speranța renașterii printr-o democrație reală. Căci democrația reală înseamnă drepturi pentru toți, dar mai ales drepturi individuale, cele care stau de fapt la baza unui stat modern, democratic. Avem, azi, la peste treizeci de ani de la revoluție drepturile acestea? Conducătorii de atunci au dovedit că în lumea ce urma să fie, lumea noastră de azi, doar ei dețin puterea absolută, ei controlează totul și nimeni nu este în siguranță. Nici chiar părinții lor ideologici. Au arătat că nimeni nu contează. Doar ei. Așa și-au consolidat puterea. De la început. În dispreț total față de oameni. Așa trăim și azi. Iar mangafaua, naivă, continuă să se mire de atâta nedreptate.
