S-a întors lumea pe dos? Nicidecum. Istoria omenirii este presărată cu războaie între cei buni și cei răi, dar azi, peste noapte, vehemența puritanilor (numiți azi, corect-politici) vs toleranță s-a întețit. Dacă unii admit imperfecțiunea umană ca loc în care vulnerabilitatea, sensibilitatea favorizează creativitatea, ceilalți, în numele dreptății și al purității judecă autorii, operele lor, după criterii socio-politice. Azi, lupta este interactivă, o poveste îndârjită.
Începusem să scriu editorialul, doar că… nu știu, un gând tot scotea capul dintre idei, ca o veveriță pe care nu te poți supăra, oricât ar fi de obraznică, pentru că este frumoasă. Și pentru că frumusețea ei nu face atâta rău cât ar denunța un gospodar serios, nu pot decât să o iubesc. E și uitucă pe deasupra, habar nu are pe unde își îngropă comorile. Nu ține cu dinții de ceea ce a adunat cu atâta pasiune, iar asta îmi place și mai mult. Risipitorii însămânțează lumea cu viața. Așa că m-am luat după coada ei roșcată, să văd în ce scorbură a minții mă duce. Firește că a fost vicleană și am pierdut-o în hățiș, ocupată cu teme care nu o interesau. Am rămas așa, o vreme, între subiecte. Că așa se întâmplă, un subiect trage după el altul, într-un joc al problemelor.
Eram pe tărâmul artelor (abitir dezbătut în toate mediile sociale), unde totul este posibil. Mă găseam între. Între discernământul literar și orgoliul literar, între educația din România și haosul din sistem, între vehemența morală din spațiul virtual și chibițul umorului, între vechea întrebare ”de ce nu se citește în România” vs ”de ce se scrie mult” în România (de parcă ăsta ar fi păcatul), între subiectul plagiatului și legislația slabă în domeniu; o mulțime de întrebări care, mi-am dat seama, sunt retorice. Au o singură cauză: nimeni, sau aproape nimeni, nu își face treaba cu pasiune și dedicare, totul este de izbeliște; ici colo, câte un pierdut de turmă se încăpățânează să facă altfel. Ne obosim unii pe alții, lovindu-ne zi de zi de treaba prost făcută a celuilalt, dar continuăm cu procedurile de mântuială și rutinele îngroșate prin repetiție, enervându-i la rândul nostru pe alții. De sus până jos, aceeași vânzoleală.
Mă încăpățânez să găsesc roșcata care ignoră confruntările, nesocotind gardurile proprietarilor și ușile lor zăvorâte, alergând din creangă în creangă, neobosită, pe bulevardele ei secrete. Îmi vine să râd către gândul poznaș. Neobosita viețuitoare a pădurii mele seamănă cu arta. Te încântă, năbădăioasă și frumoasă, te uimește, face doar ce vrea ea. Inspirația, arta, dorința de a ieși din zona cunoscută, de a schimba regulile, de a muta centrul de greutate al interesului general pe joc și nonșalanță, înseamnă libertate.
Când tu privești pleoștit realitatea care putrezește încet, când îți faci în minte calcule, cum să strângi niște bani și cum să plătești ratele, strivit în menghina economică, pata aceea de culoare vie rupe rutina și o iei razna un pic, dai jos ochelarii de cal și privești. Întrerupi șirul gândurilor mecanice, parcă îți aduci aminte de ceva, de ceva scufundat între anii utili și luptători. O ieșire din locul împrejmuit de reguli, de legi, de mentalități, de experiențele care au trasat limite adânci. Că așa este arta. Te trage de mânecă spre libertate. Să o iei razna puțin, spre fantezie, spre alte perspective. Da, își permite, cînd este muncită bine.
Îmi vine în minte poezia, statutul ei azi. Toată lumea știe sau, ar trebui să știe, că poezia scrisă la persoana I nu se referă la autor. Este un Eu liric folosit pentru a transmite mai ușor emoția, starea sensibilă. Când citești, citești la pers întâia singular, implicându-te emoțional. Multe dintre simțăminte sunt ale autorului, firește, dar ele sunt mixate cu ficțiunea, într-un peisaj nou, mult mai complex. Dacă autorul descrie atingeri, imagini vizuale, stârnește în cititor o anume emoție, trezește sensibilitatea. Uneori chiar mai mult. Dar iată că, imediat apare părerea tot mai înverșunată: ia, uite, ce face X! Și eu care îl credeam om serios. Ai vazut ce scrie Z? Precis are o amantă. E trist când urci mahalaua în poezie. Uneori, poeții sunt obraznici, folosesc expresii licențioase. Ei, și? Limbajul este jucăria lor, iar dacă mintea le-ar fi pudibondă, speriată de cuvinte, dacă autorul nu ar fi liber și inventiv, poezia nu ar avea acea putere expresivă de care avem nevoie. Nu există tabu în exprimarea poetică, cenzura și autocenzura sunt antipoetice. Dar de ce este cititorul așa speriat și încrâncenat? De ce nu se lasă furat în ficțiune? O fire vehementă are în spate frica. Frica de a simți.
Este un titlu de mândrie pentru un autor să fie nonșalant în orice formă de exprimare, de la sublim la caricatural. De la intim la filozofic. De la metafizic la limbajul de stradă. Originalitatea este o alchimie susținută de subconștient, care își trimite lava fierbinte în afara muntelui, formând cel mai fertil pămant pentru cultivatorii de artă. Conștientul structurează în forme inteligibile seva primară. Dacă ne-am imagina o poezie scrisă doar prin tehnici, fără acel sâmbure de mister lăuntric, fără ambiguitatea care incită, ne-am aduce aminte de tablourile lui Hitler, executate perfect, dar fără pic de sensibilitate. Nici măcar fotografii nu practică exactitatea imaginii, cei mai buni au acea privire care vede altceva sau ceva în plus. Ca atare, autorul de literatură se plimbă pe scala exprimării în totală libertate.
Ce ne facem însă cu moraliștii? Care au apărut peste noapte ca ciupercile după ploaie și care strigă în gura mare că poezia trebuie să fie cumințică. Adică, să fie curațică, spălățică, pufoasă, dacă se poate să nu zgârie, să nu șocheze, să nu fie îmbârligată, obraznică și nerușinată. Așezată în vitrina unei cărți, literatura trebuie, după unii, să trezească cel mult nostalgii, un zâmbet drăguț, o adiere parfumată suav. Un sfert de oră înainte de culcare să își facă treaba, în loc de somnifer, să poți răsfoi o carte fără frisoane. Ups! Lor nu le plac veverițele, le-ar prinde și le-ar băga într-o cușcă, să învârtă roata, spre amuzamentul tâmp al stăpânului, care le-ar hrăni regește, pentru efort și sârguință. Nicio surpriză, control total, pace și liniște. O pace leșioasă, rea, mecanică, un fel de a o lua razna urât de tot. Un act de o cruzime cruntă, menit să dea satisfacție unei minți bolnave. Ei sunt cei pentru care literatura trebuie curățată de violență, de limbaj provocator și descrieri stânjenitoare pentru mintea lor pudibondă.
Au apărut cohorte de cetățeni vehemenți (preasfinții cucernici sau, prin alte părți ale lumii, lezații în drepturile omului exagerate până la ridicol) care spun că povestea lui Ion Creangă, Capra cu trei iezi, ar trebui interzisă. Cuvintele alb si negru, la fel. Să nu se mai foloseasca cuvântul țigan, ci rrom (de parcă nu ar exista sinonimie). Volume scrise într-un anumit timp istoric și care povestesc despre existența robilor și sclavilor, să fie cenzurate. Să facem operații estetice literaturii și artei, să o domesticim, să o băgăm în standarde sociale extremiste. Să facem literatura pudică, rezervată, cuminte, serioasă. Oameni de bine spun asta, cei care doresc o omenire pură, total spălată de vicii, bancuri, ironie sau sarcasm. Ei sunt cei care vor arte sănătoase, care să slujească binelui și frumosului drăgălaș. Ei sunt cei care luptă pentru blândețe, pentru liniște, pentru confortul emoțional, dar pot să pariez că locuiesc într-un bloc unde ghena pute și nu le pasă, închid ușa și dau drumul la aer condiționat. Influenceri, tineri vehemeți sau dimpotrivă, oameni în etate care te ating cu sintagma pe vremea mea…), o lume care întoarce criteriile estetice pe dos, în numele unei dreptăți măsurată cu șublerul. Dar nu literar, ci de pe baricade ideologice.
Dar viața? Viața este ea pufoasă, dulce, este liniștitoare, protectivă, aducătoare de somn? Parcă știam că are cursul inpredictibil, sălbatic, liber. O spălam și pe ea? Asemeni ei, în acest context civilizat, strâns bine în chingi, concepte, principii, reguli, obligații și presiuni, singura care încă ar mai supraviețui liber este arta. Sau, ar trebui să fie, până nu i se va pune și ei botniță, până nu va fi domesticită. Pusă în cușcă, hrănită cu ce trebuie, etichetată de oameni de bine, care vor ordine și disciplină, control, eficiență.
Să rămâi în pătrățelul tău bine lustruit, în rutinele tale, în repetitivitatea fiecărei zile, fără să vrei nicio surpriză, aduce a alienare. Dar cine să vadă conexiunile? O minte lustruită, strălucitoare, dar nemișcată sub periajul consecvent al ideologiilor ce se vor exemplare? Mintea aceea va face liste de calități și defecte iubitei/iubitului. Se sperie de imprevizibilul unei relații neprogramate amănunțit, vrea confort. Adică, o relație comodă, fără emoție. Ce legătură are? Are!
Arta este o dragoste mare care nu încape în gesturi și în cuvintele de fiecare zi, are nevoie de o lume în care să poată dansa, povesti, striga. Și, pentru că nu o găsește, artistul o inventează. O creează. Și este atât de lipsit de interes direct, încât, ți-o pune și ție la dispoziție. Să cobori în adâncurile uitate, să urci în fantezii, să tresari, să fii uimit, să visezi și să te întâlnești cu propria sensibilitate, acea fată care nu mai are loc în lume și căreia îi este dor să fie. Îi este dor de tine. Arta însuflețește, entuziasmează, catalizează, te ridică din mecanica rutinelor. Arta te ia de mână și te învață că ai resursele de a face din fiecare zi ceva pe măsura ta. Nu este nevoie să intri în costume confecționate de-a gata, toate de aceeași măsură, în care te simți stânjenit, urât, al altora, nu al tău. Cu asta se ocupă ideologiile. Toate.
Aha. Iat-o pe înfoiata roșcată. Un gând șugubăț, o razna frumoasă despre libertate. Sau despre artă. Sau despre dragoste. Sau despre curaj. Sau despre obrăznicia de a te căuta pe tine în tot ce faci.
