Coborâm din tren, la Gara de Sud a Ploieștiului sau venim cu mașina de la București. Inevitabil, pătrundem în orașul aurului negru pe bulevardul castanilor, azi anost denumit, ca în atâtea alte orașe ale României postdecembriste, Bulevardul Independenței.
În urechi ne răsună, vrei-nu vrei, celebrele vorbe: La bulivar, birjar! cu care I.L. Caragiale le-a făcut nemuritoare pe mam’ mare, mamița și tanti Mița, femei care au trăit aievea în tinerețile ploieștene ale scriitorului, impresionându-l cu atitudinea lor dominatoare și îndrăzneață.
Abia venit din satul Haimanale, un adolescent subțiratic, cu ochi mari și părul bogat, pieptănat pe spate, cu multe responsabilități familiale, privea zarva pestriță, cosmopolită și strălucitoare a orașului în care a stat o vreme, înainte de mutarea familiei la București. Și, putem crede pe cuvânt, primele sale impresii, cele mai puternice, se formează aici, unde l-a prins „mica revoluție”, de pomină în istorie și unde, cu ochii săi atenți, a observat fiecare foșnet mătăsos de fustă, fiecare vorbă și fiecare gest al femeilor care formau o societate în plină vervă, ambițioasă, doritoare să croiască orașului un viitor memorabil.
„Simț enorm și văz monstruos” avea el să spună, recunoscându-și înclinația spre observarea amănuntelor, a fiecărei strategii declarate sau nu, din comportamentul contemporanilor săi. Atent ațintit cu privirea asupra unei societăți pe care a țintuit-o pe zidul istoriei ca nimeni altul, Caragiale avea puterea de pătrundere a evenimentelor până în miezul lor ascuns; memora imaginea de ansamblu și particularitățile celor care vor deveni personajele unei opere aproape complete. O lume în acțiune, în continuă transformare, o lume pe care, deși a prezentat-o cu umor și ironie, a iubit-o pătimaș, memorând fiecare derapaj sau strălucire, din spatele ochelarilor săi rotunzi.
Caragiale se simțea parte din corpul vieții sociale, iar din opera lui rămâne nu doar caricatura extremă, dar și căldura cu care a privit-o și a descris-o, participarea ferventă a autorului la evenimente. Lumea orașului, urbanul acelui veac; serile lungi de vară în cafenele aglomerate, amiezile fierbinți petrecute în fața unei halbe reci de bere, șuieratul bârfelor trecute din gură în gură, zvonurile și cleveteala care făceau deliciul unor situații echivoce. Lumea birocraților, dar și a celor cu un trai îmbelșugat. Din scrieri, putem creiona cu mintea bogăția în care trăiau orășenii; ei își făceau cumpărăturile de la negustorii greci și armeni, care aduceau pe tejghele toate delicatesele țărilor însorite. Bărbați la costum, cu pălării de pai, vara; femei vaporoase, cu rochii parfumate și umbreluțe cochete trec pe străzi, zâmbesc sau discută (de cele mai multe ori tare, ca în Balcani), se întâlnesc, se iubesc sau se invidiază, se înșală sau se tachinează, se răzbună și își revendică drepturi prin metode mai puțin ortodoxe.
Lumea urbană a lui nenea Iancu este vivace, bogată, petrecăreață; are timp, are slujnice și argați, se mișcă prin oraș în calești, petrece weekend-ul la Sinaia, reședința regală la modă în acele vremuri; visează și dramatizează, își strigă sau își ascunde patimile, într-un peisaj urban cu arhitectură în plină dezvoltate, în saloane luxoase, unde damele primesc după tipicul franțuzesc al vremii, musafiri. Profesori stilați, fanfaroni sau politicieni fără scrupule, filfizoni și bărbați ridicol de serioși, slujnicuțe șmechere și jurnaliști care combat cu vehemență și dau tonul opiniei publice; tipologii regățene pătimașe, un amestec de caractere scufundate în tabieturi și/sau aventuri care ies la iveală cu impetuozitate.
Dar cum erau femeile din acea epoca? Cum le-a văzut Caragiale, de fapt? Cum ne apar ele azi, în opera scrisă? Sunt ele triste? Vesele? Sunt ridicole? Cu ce imagine a femeilor ploieștence râmânem, după lectură? Prin schematismul tipologic al personajelor, cu contextualizarea spaţio-temporală ce permite localizarea, vom arunca o privire asupra personajelor feminine. Pentru că ele fac și desfac nodurile gordiene ale societății, îndreaptă și răsucesc situațiile, destinele, după propriul plac, se adună în clanuri mondene sau trăiesc povești de dragoste ascunse care, o dată descoperite, creează adevărate cutremure în societatea orașului, în politică, schimbând destine, monopolizând atenția. Doar liniștite și cuminți nu putem spune că ar fi fost! Sunt orășence dibace, cu inițiativă, gata de luptă, iar nenea Iancu le privește pe toate cu multă căldură, deși ironic, savurând parcă dramoletele sociale create în jurul lor.
Iată câteva vorbe memorabile, în care memorabila Mița se descrie: „Da (ridicându-se), vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie (formidabilă), ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da, o revuluţie... să mă pomeneşti!”
Nenea Iancu are o admirație aproape fățișă pentru vivacitatea femeilor, în contrast cu privirea neiertătoare pe care o aruncă bărbaților; adesea, bărbații par manipulabili, mototoi și bârfitori, predispuși mai mult la analize sterile, decât la fapte. În comparație cu bărbații, femeile sunt active, ținând frâiele societății în mânușițele lor parfumate. Sunt moderne, merg pe bicicletă, nu se sfiesc sa fie excentrice sau nedrepte, să își cocoloșească copiii după bunul plac și să sfideze orice prejudecată.
Cocoane, mamițe și tanti Mițe răsfățate, purtându-și cățelul preferat pe tren, în coșulețe împodobite cu danteluțe, exasperante sau discrete, femeile lui nenea Iancu sunt dame bine, dudui plimbate la Paris, care, atunci când intră în dugheana unui negustor pentru a gusta o icră vor pune pentru totdeauna calificativul de excelență asupra mărfurilor negustorului pe care îl preferă. Lumea este a lor, a femeilor, pare a ne spune celebrul dramaturg, exasperat, uimit și admirativ la adresa eternului feminin.
Femeile formează scheletul și carnea familiei, mam’ mare, mamița și tanti Mița veghează și își răsfață odrasla dincolo de orice regulă educativă; madam Popescu își protejează nepotul (descris ca o lichea în devenire), iar influenței ei de damă fină, exercitată în doar două vorbe, nu îi va rezistă tânărul profesor; ea îl va purta pe drumuri, cu gingășie, spre a încălca regulile, într-un lung șir de adrese, unde alte femei influente, care nu ezită să se folosească de zâmbetul lor dulce pentru a „salva” licheaua de la corijență, îi cer o mică favoare. Una mică de tot. Femeile nu ezită să aibă amanți, atunci când bărbații uită de ele, nu ezită să fie false, mincinoase și vehemente, pentru a-și apăra iubirile; nu ezită să manipuleze destinele celor din jur, dar, de fiecare dată, deși Caragiale le pune slăbiciunile, complotul, obiceiurile imorale la insectar, nenea Iancu nu ezită să ne prezinte un context masculin lipsit de substanță, de morală, de ideal.
Lumea bărbaților, în contrast cu ce feminină, este veroasa, meschină, fiind prezentată în decupajul unui bisturiu literar precis și neiertător. Comportamentul masculin vectorial, simplificat, este presărat cu replici lipsite de vrietate, tipizate, ca și viețile lor. Actiunile cu scop precis, lipsit de imginație, predictibile, sunt tulburate constant de comportamentul femeile foșnitoare, neastâmpărate, pentru care totul este o dramă. Observăm cum prezența femeii este covârșitoare; ea este culoarea, mișcarea și viața. Părând a prefera acțiunea și rezolvarea practică, pe orice cale, în locul dezbaterilor sterile, femeile se dedică turbulențelor emoționale, de multe ori jucate. Victimizate, mamițele dau ochii peste cap și își șantajeză emoțional fără scrupule, consoartele plicticoase sau copiii neascultători.
Cu toate acestea, nenea Iancu, deși nu o spune fățiș, pare a le iubi, așa cum ele iubesc mai mult viața decât „prințipurile”. Femeile lui nenea Iancu sunt dinamica socială, ele transformă o lume statică, arțăgoasă sau plictisitoare, într-o lume plină de șarm și noutate, aduc civilizația urbană la un alt nivel, o mondenizează, o salvează de la depresia provincială, ținând-o trează. Dacă azi nenea Iancu s-ar plimba prin Ploieștiul de azi, l-am auzi spunând, cu siguranță, celor cu fruntea plecată, triste sau neconsolate: Zoe, fii bărbată! Ca străbunica ta!
