M-am visat într-un autobuz gol
Dimineața, la ora șase. Autobuzul se mișca încet, ca și cum șoferul ar fi avut tot timpul din lume și nicio destinație reală. Geamurile erau aburite, și nu de la căldură, ci de la respirații fantomă. Ale cui? Nu știu. Poate ale mele din alte dimineți, când m-am urcat în același autobuz, cu ochii închiși și sufletul uitat cu ușa larg deschisă. Scaunele erau goale, dar parcă cineva tocmai se ridicase de pe fiecare dintre ele. Știi senzația? Când locul păstrează căldura corpului, dar omul nu mai e acolo. Exact așa era tot autobuzul: plin de absențe. Eu stăteam sprijinit de geamul aburit și îmi scriam numele cu degetul, ca un copil plictisit; dar literele se ștergeau singure, de parcă nici geamul nu voia să știe cine sunt. Afară era încă noapte, un fel de noapte palidă, obosită să mai fie întuneric. Am avut impresia că autobuzul nu merge pe șosea, ci printr-un fel de ceață lichidă. Șoferul era doar o siluetă, niciodată clară. Uneori, mi se părea că nici nu era om, ci doar un manechin care apăsa pe pedale din inerție. Și, am simțit, pentru prima oară, liniștea absolută. Nu era frumoasă. Era grea. Era ca și cum lumea toată murise și singurul lucru rămas în viață era motorul care mormăia încăpățânat, ca o inimă obosită care bate din reflex, nu din convingere.
M-am trezit brusc. Ceasul arăta 5:58. Și când m-am urcat în autobuzul real, la 7:10, am avut senzația stranie că visul nu s-a terminat. Că, de fapt, niciodată nu mă trezesc complet. Doar schimb autobuzele.
Dimineață. Autobuz plin
Toată lumea e pe modul de supraviețuire pasivă. Nimeni nu respiră prea tare, nimeni nu clipește mai mult decât e necesar. O liniște de muzeu. Atunci a urcat el. Un domn din Mumbai – sau poate Croydon – cu o geantă, o caserolă și o misiune spirituală: să ne amintească tuturor că viața are miros. Mult miros. A scos caserola ca pe o relicvă sfântă și a deschis-o cu o demnitate care spunea „nu e doar mâncare, e tradiție”. Într-o secundă, tot autobuzul s-a transformat într-un tandoor1 pe roți. Aerul a devenit vizibil. Îl puteai tăia felii și pune pe naan2. Mirosea a turmeric, a usturoi, a dorință de reîncarnare într-o cameră cu geamuri deschise. Noi? Spectatori captivi într-un documentar BBC despre „Cum miroase karma”. Fiecare respirație era o aventură. Nasul meu experimenta culori noi. Sinusurile? Curățate. Forțat, dar curățate.
Când credeam că momentul suprem a trecut, omul scoate telefonul. Pe speaker, evident – că doar n-o să păstreze intimitatea unei conversații în hindi la ora 8 dimineața. De la capătul celălalt, un văr din Mumbai țipa ceva despre unchiul care trebuia să vină marți, dar a zis că vine miercuri, dar de fapt venea joi. O dramă familială în Dolby Surround3. Tonul vocii lor trecea de la „namaste” la „telenovelă cu sfinți nervoși” în mai puțin de o secundă. Între timp, caserola continua să emane arome care depășiseră granițele legale ale politeții publice. Am simțit cum geaca mea a început să miroasă a curry, a regret și a viză de ședere prelungită. O bătrână s-a închinat. Un adolescent a deschis geamul, dar geamul a renunțat. Șoferul s-a uitat în oglindă, dar și el părea împăcat cu ideea că murim toți în vibrație de coriandru.
Când omul a coborât, am rămas în tăcere. Un fel de tăcere grea, spirituală, post-mistică. Fiecare dintre noi devenise un pic mai… indian. Nu în suflet, ci în haine. Încă miros a dal makhani3 și rușine socială.
Iubesc mirosul de cărți vechi
Are ceva ce niciun parfum scump nu poate imita. O combinație de timp, praf și amintiri care n-au vrut să plece. E mirosul unei lumi care n-a avut Wi-Fi, dar a avut sens. Fiecare pagină miroase a cineva care a citit-o cândva și a înțeles altceva. E liniștea aceea care nu te judecă, doar te așteaptă. Și, uneori, mă gândesc că, dacă aș putea, m-aș muta acolo – între pagini, în praf, unde totul e vechi, dar nimic nu e pierdut.
După ce am ieșit din restaurant
Am simțit că am trecut printr-un ritual de purificare forțată. Papilele mele gustative erau în șoc post-traumatic, iar stomacul scria deja plângeri către Protecția Consumatorului. Mergeam pe stradă amețit, ca după o ședință de terapie făcută de un șaman beat cu ghimbir pe frunte.
Ajuns acasă, am desfăcut un borcan de zacuscă. A mirosit a pace, a România profundă. Mi s-au umezit ochii puțin. Și mi-am jurat solemn ca de fiecare dată când voi fi tentat să testez bucătării exotice, să-mi aduc aminte că stomacul meu n-a fost niciodată la meditație. El vrea cartofi prăjiți, nu karma.
Se lăsase o seară dubioasă peste Chinatown
Un amestec parfumat de vită gătită în sos de motorină și gogoși cu parfum de polistiren expandat. Printre turiștii care se pozau cu fiecare felinar, ca și cum tocmai descoperiseră electricitatea, El. Un român autentic, aproape o relicvă de muzeu ambulant. Avea o mustață stufoasă, genul de mustață cu care poți să mături curtea sau să sperii copiii din sat. Era îmbrăcat într-un trening lucios, verde fosforescent, din acela considerat „costum de ocazie”. În mâini – un saxofon ruginit care părea că și-a dat duhul prin 1987, dar a fost resuscitat cu șireturi și vodkă. Cânta Lambada. La picioarele lui – un cărucior de cumpărături abandonat, folosit ca portofel de trotuar, în care odihnea un snickers mucegăit și un pliant cu oferta de bufet all-you-can-eat (valabilă acum doi ani). Fermecat de absurditatea situației și pentru că nu aveam alte planuri, am scos 10 lire și i le-am pus în palatial push5. Și atunci a început totul. Românul s-a oprit brusc din suflat. A ridicat saxofonul în aer, ca Excalibur-ul, și a strigat:
– Fraților, s-a deschis sezonul de dans și aprobare universală!
Din colțuri ascunse au început să apară oameni. Ca într-un coșmar coregrafic. Un bătrân chinez cu un acordeon minuscul a sărit de pe un scuter și a început să cânte un Something vaguely tragic în stil minor. O băbuță cu un papagal pe umăr și-a dat jos papucii și a început să danseze lambada, cu o grimasă care părea o combinație între criză de sciatică și simț artistic. Un tânăr dubios cu un ukulele spart a strigat „YOLO!” și s-a alăturat, lovind frenetic o singură coardă. În cinci minute, trotuarul se transformase într-un flashmob multicultural de oameni care n-aveau nimic în comun în afară de ideea că „ce se întâmplă acum e clar ilegal undeva, în vreo țară normală.” Și al nostru? Al nostru sufla în saxofon cu o disperare de om care încearcă să resusciteze un hipopotam. Din saxofon ieșea un zgomot hibrid: puțin Lambada, puțin Titanic când se scufundă, puțin tractor de la C.A.P. pornit pe ger.
La un moment dat, vine Poliția. Două mașini de patrulă cu girofarurile pornite. Un agent ridică porta-vocea și, în mod absolut fantastic, nu strigă „Opriți-vă!” sau „Plecați!” În schimb, aud „Cine știe pasul de Lambada să rămână! Restul, la pământ!”
Eu mă trezesc dansând lambada cu o statuie vivantă vopsită în auriu care, între două mișcări, îmi șoptește: „Boss, viața e scurtă, dar Lambada e eternă.” Între timp, românul striga din toți bojocii: „Pentru 20 de lire, vă bag și-o doinăka saxofon!” Un polițist copleșit de moment, a început să plângă discret. O turistă japoneză a scos un selfie stick și a imortalizat momentul. Un cerșetor beat a început să recite din Eminescu, în timp ce o femeie îmbrăcată în Pikachu țopăia în ritm de Lambada. Și eu? Eu am dat încă 5 lire și am strigat:
– Cântă-ne, maestre! Cântă până crapă saxofonul și se deschide o gaură neagră aici, între restaurantul cu bufnițe moarte și magazinul de gogoși radioactive! Și el a cântat. Și lumea s-a scufundat, pentru câteva minute, într-un haos perfect. Un haos de Lambada, saxofon, sandale cu șosete și speranță amară.
O greutate discretă
Am stat azi pe marginea patului cu o cană în mână. Goală. Nu pentru că n-aș fi avut ce pune în ea, ci pentru că nu mai știam ce să-i cer. Apă? Cafea? Viață? Îmi era greu să-mi dau seama. În ultima vreme, parcă toate senzațiile au început să poarte același nume: oboseală cu aromă de nimic. Ții o cană goală în mână și-ți spui că e doar o cană. Dar nu e. E locul în care ar fi trebuit să fie ceva. Ceva cald. Ceva bun. Ceva care să te țină drept într-o zi care altfel te împinge în genunchi. Dar nu pui nimic în ea. Nu că n-ai putea. Ci pentru că ți-e teamă că nu o să simți nimic nici dacă torni tot universul acolo. Și te întrebi când ai început să te obișnuiești cu golul. Cu tăcerile. Cu așteptările care nu mai duc nicăieri. Când ai început să accepți că unele lucruri nu se umplu, oricât ai vrea. Că unii oameni nu revin, oricât ai spera. Că unele dimineți sunt doar uși închise, nu începuturi. Așa că lași cana pe noptieră. Neumplută. Neînțeleasă. Ca tine. Și continui ziua cu o liniște care nu vindecă, dar măcar nu mai doare. Pentru că, până la urmă, ai învățat ceva: nu fiecare gol trebuie umplut. Unele doar se poartă. Ca o greutate discretă, care îți amintește că încă ești aici. Și încă, cumva, mai încerci.
