Jurnal londonez (fragment)

Dimineața, la ora șase. Autobuzul se mișca încet, ca și cum șoferul ar fi avut tot timpul din lume și nicio destinație reală. Geamurile erau aburite, și nu de la căldură, ci de la respirații fantomă. Ale cui? Nu știu. Poate ale mele din alte dimineți, când m-am urcat în același autobuz, cu ochii închiși și sufletul uitat cu ușa larg deschisă. Scaunele erau goale, dar parcă cineva tocmai se ridicase de pe fiecare dintre ele. Știi senzația? Când locul păstrează căldura corpului, dar omul nu mai e acolo. Exact așa era tot autobuzul: plin de absențe. Eu stăteam sprijinit de geamul aburit și îmi scriam numele cu degetul, ca un copil plictisit; dar literele se ștergeau singure, de parcă nici geamul nu voia să știe cine sunt. Afară era încă noapte, un fel de noapte palidă, obosită să mai fie întuneric. Am avut impresia că autobuzul nu merge pe șosea, ci printr-un fel de ceață lichidă. Șoferul era doar o siluetă, niciodată clară. Uneori, mi se părea că nici nu era om, ci doar un manechin care apăsa pe pedale din inerție. Și, am simțit, pentru prima oară, liniștea absolută. Nu era frumoasă. Era grea. Era ca și cum lumea toată murise și singurul lucru rămas în viață era motorul care mormăia încăpățânat, ca o inimă obosită care bate din reflex, nu din convingere.

M-am trezit brusc. Ceasul arăta 5:58. Și când m-am urcat în autobuzul real, la 7:10, am avut senzația stranie că visul nu s-a terminat. Că, de fapt, niciodată nu mă trezesc complet. Doar schimb autobuzele.