Un dangăt de clopot greu, cu profunde reverberații spre zări de jăratic stinse în valurile Dunării spre Corabia, cutremură un spirit lipsit de odihna celor împăcați. Chipul de o blândețe apostolică, cu barbă și cu privirea largă, suferindă, pare să caute încă lumina la una din ferestrele blocurilor de pe Calea Moșilor din București. Aici, undeva, iubirea l-a trădat iremediabil, de parcă Virgil Mazilescu (1942 – 1984) ar fi fost sortit să confirme faptul că din iubire se poate muri, chiar dacă filosofia a căutat în diferite modalități să salveze obiectivitatea fericirii. Destinul însă ne poate determina să ne dăruim toată ființa unui viitor distrugător, într-o perioadă în care acesta ne-a convins că pentru noi nu există fericire.
Vom parcurge o serie de versuri cuprinse în volumul Va fi liniște va fi seară (Ed. Cartea Românească – 1979), cu o postfață semnată de Eugen Negrici. Așadar, deosebirile dintre artă și filosofie, înțelese ca forme ale conștiinței, pornesc de la expresie și construcție, adresându-se afectului și rațiunii în același timp. Un astfel de exemplu îl regăsim în nota nostalgică, izolată de ansamblul lumii, într-o viziune de tipul suferințele tânărului Werther (Goethe): mi-am uitat casa și numele, e obositor/ să-ți știi mereu numele pe de rost/ […] aici lângă Dunăre mă înconjoară păsări de tot felul,/ vrăbii, gâște sălbatice, specii rare de cocostârci/ și iubirea mea pentru ele se deschide/ ca un port ospitalier – poate să vină iarna scitică.
În separația de lume este căderea; nenorocitul intelect omenesc prins în mizeria autosuprimării plutește în deriva oferită de un orgoliu fluid, lamentabil, deoarece criteriul de manifestare a germenului de ființă semen entis definește cursul lumii și decursul său. Din platonism și aristotelism moștenim principiul cauzei. Și în situația lui Mazilescu, cauza este o femeie rasată (Rodica), extrem de frumoasă, dar… insensibilă sentimental, croită doar pentru avantaje materiale.
Tristețea poetului rănit de absența partenerei ne va ilustra faptul că realitatea sufletească reprezintă un complex de elemente conceptuale, senzoriale, volitive, afective care formează o sinteză spirituală: patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum/ în locurile prin care te mai afli?/ prin ploaie merg – nimeni – am părul ud/ și gândul cât un pui de șoarece mic și negru// și tu ce faci dragostea mea? spăl rufe ca întotdeauna/ când plouă – te aștept întoarce-te/ apasă pe butonul liftului etajul șapte/ nu este prea departe de mormânt.
În căutarea adevărului despre propria interioritate, proiecția eului în celălalt, printr-o relație convulsivă, va fi, de fapt, o dublă proiecție în psihicul traumatizat al poetului, amplificându-i suferința.
Logosul este semnătura ființei existentului dar, cu atât mai lipsită de orice legătură cu realitatea, de caracter reflector; apar geometriile neecludiene care se dispensează, prin recursul la intuiție: tu dormi dragostea mea, sunt singur am inventat poezia și nu mai am inimă.
Așadar, poemul liric nu mai este manifestarea acestui om anumit, în această clipă anumită și în această situație anumită. Tot ceea ce este exterior declanșează ceva interior: sub stânca-nzăpezită din privirile/ fericiților lumii acesteia// un singur cuvânt îmi ajunge// o vorbă mică mică și îmi recapăt curajul.
Dacă analizăm cu atenție, observăm că desfășurarea în timp a obiectualului nu se face de fel pe un singur făgaș. Ea are loc pe două planuri: pe cel al lumii exterioare și pe cel al lumii interioare, sufletești. Vom vedea că imaginile nu sunt rigide și că în ele are loc o desfășurare de evenimente, oricât de lentă ar fi, ea există.
Spațiul este de fiecare dată în mișcare. A muri, a locui, a zăcea cu mădularele greoaie, a sta, sunt procese derulate pe fondul unei sinucideri lente, voite, cu vodcă și diazepam, în numele unei iubiri nonsens, dar trăită dincolo de limite. Ușoara neclaritate a imaginilor este un indiciu că rostul lor nu este să fie văzute: mi se spunea: vei învinge când te vei supune/ m-am supus și am găsit cenușa/ mi se spunea: vei învinge când vei iubi/ am iubit și am găsit cenușa/ mi se spunea: vei învinge când vei lăsa astă viață/ am lăsat-o și am găsit cenușa.
Putem afirma că limbajul poetic fuge și în topică și în sintaxă de tiparele obișnuite. În context, este suficient să menționăm diferitele substraturi purtătoare de stil, specifice omului de tip atemporal, cum este Mazilescu, autor epic, făcând din poezia sa expresia unei modalități lăuntrice; și, cel mai important, fiind un simptom al unei stări cosmice, transformată în imaginea suferinței demne: uragane de picioare de lup la țărm/ și în acest decor nevinovatul-e s-ar putea să visezi/ tăcerea care a fost a ta a fost așadar a lacrimei// destinele sunt de lemn vopsit și iarna vine trebuie/ vai focul din scoică// și trecutul nostru și iedera urechilor.
Reformator al poeziei suprarealiste prin ermetismul de care numai oniriștii erau capabili, Virgil Mazilescu este în flagrantă opoziție cu trăirile sale lăuntrice în care, uneori, absurdul capătă un sens profund poetic, putând exprima în contextul dat, concluzia despre întemeietorii grupării onirice: dacă Dimov venea din Ion Barbu, Mazilescu a venit din Țepeneag.
Poezia pe acest fond va fi acea interpretare ușor paranoică a realității, pe care o aveau în vedere și ceilalți oniriști, cum ar fi: Iulian Neacșu, Florin Gârbea, Emil Brumaru, Sânziana Pop, adoptând un fel de cinetică, fără a finaliza fondul mesagistic. Poezia poate, astfel, exista fără o expresie poetică literară. Poezia e în lucruri și stări, iar ea constă într-o atitudine față de acestea: ce-i spune un perete altui perete când se întâlnesc la colț/ ce-i spune tristețea mea broaștei care se leagănă se leagănă/ ce faci dragostea mea dacă refuz și acum să vorbesc/ ce frumoasă toamnă ce despărțire ce Înviere.
În acest plan, tristețea monumentală, marile sale tulburări, tipul disarmoniei psihice, toate se manifestă și în forme de meditație pesimistă pe fondul auto-observării. De aici, pot rezulta tensiuni și descărcări grele, îngrozitoare, degenerarea și disperarea. Nu putem obiecta că, în multitudinea surselor de orice alt considerent, tragicului îi corespunde o metafizică specifică existenței individuale.
Dacă la Hegel și la adepții săi suferința și declinul istovitor serveau în mult prea mare măsură ca simplu mijloc de glorificare a forței morale, Virgil Mazilescu cadrează cu conceptul lui Schiller, unde suferința servește în mult prea mare măsură ca simplu mijloc pentru reliefarea cât mai intensă cu putință a forței morale a omului, care suferă și piere: și moartea a deschis încet fereastra/ moartea verde și proaspătă ca iarba/ și în odaia pustie s-a strecurat// și la picioarele stăpânului s a încolăcit/ [...] dacă aș putea să-ți spun cât de mult te iubesc/ nu știu nimic despre tine aliorul și mătrăguna/ îmi sunt mai aproape un timp nesfârșit indecent/ de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară.
Potențialitatea esenței nu este asemenea numeroaselor posibilități conținute în universul dat al discursului poetic și al acțiunii; potențialitatea esenței, în ceea ce-l privește pe Virgil Mazilescu, este de un ordin foarte diferit și implică răsturnarea ordinii existente; a gândi în concordanță cu adevărul, înseamnă a te angaja să exiști în concordanță cu adevărul. Așadar, amintindu-ne drama celui care a fost poetul Virgil Mazilescu, va fi liniște, va fi seară și, probabil, va urma uitarea...
