Amintindu-ne drama poetului Virgil Mazilescu
Un dangăt de clopot greu, cu profunde reverberații spre zări de jăratic stinse în valurile Dunării spre Corabia, cutremură un spirit lipsit de odihna celor împăcați. Chipul de o blândețe apostolică, cu barbă și cu privirea largă, suferindă, pare să caute încă lumina la una din ferestrele blocurilor de pe Calea Moșilor din București. Aici, undeva, iubirea l-a trădat iremediabil, de parcă Virgil Mazilescu (1942 – 1984) ar fi fost sortit să confirme faptul că din iubire se poate muri, chiar dacă filosofia a căutat în diferite modalități să salveze obiectivitatea fericirii. Destinul însă ne poate determina să ne dăruim toată ființa unui viitor distrugător, într-o perioadă în care acesta ne-a convins că pentru noi nu există fericire.
Vom parcurge o serie de versuri cuprinse în volumul Va fi liniște va fi seară (Ed. Cartea Românească – 1979), cu o postfață semnată de Eugen Negrici. Așadar, deosebirile dintre artă și filosofie, înțelese ca forme ale conștiinței, pornesc de la expresie și construcție, adresându-se afectului și rațiunii în același timp. Un astfel de exemplu îl regăsim în nota nostalgică, izolată de ansamblul lumii, într-o viziune de tipul suferințele tânărului Werther (Goethe): mi-am uitat casa și numele, e obositor/ să-ți știi mereu numele pe de rost/ […] aici lângă Dunăre mă înconjoară păsări de tot felul,/ vrăbii, gâște sălbatice, specii rare de cocostârci/ și iubirea mea pentru ele se deschide/ ca un port ospitalier – poate să vină iarna scitică.
