Iartă-mă copilărie
Eu...
Doisprezece ani, desculț.
Pantaloni scurți, cămașă cu nod sub buric,
Praștia, fațetele cutiilor de chibrituri,
Claia de păr, emblematic copil șic
Pe maidanul unde respiram aventuri ...
Așa te știu: coagulată-n imagini
Când clare, când mai șterse, ca o aritmie
A unei emoții dense, fără margini,
Fragment din destinul meu, copilărie !
Ai oprit cumva timpul acela decantat
În care multiple jocuri fără vreo disciplină
Accentuau zarva pubertă, drept impact,
Al liniștii cărunte care urma să vină.
Acum, când te știu definitiv pierdută,
Când orișice imagine de-a ta mă doare
Iertare-ți cer, copilărie absolută,
Că am îndrăznit ... să mă fac mare !
Rămasă-n amintiri alb-negru conturată
Prin care uneori mai rătăcesc,
Iertare-ți cer, copilărie consumată,
Că a trebuit ... să-mbătrânesc !
A nins ...
A nins convalescent, a nins orbitor
La hotarul dintre suspin și uitare,
Peste somnul pământului gol,
Și peste tot ceea ce ne mai doare.
A nins chiar și peste lacrimi stinse
În emoții pure, debordante,
A nins profund peste iubiri și vise,
A nins parcă ... și peste moarte !
A nins precum în basmele polare
Peste viața mea de larg consum,
Peste nocturnele tăceri devoratoare
Ce vor fi trezite, doar postum ...
