caii mei negri...
țin minte tot... și frunzele veștede,
și cerul spart de ploaie,
și toate cuvintele frânte pe buze.
tot țin minte…
iar niciun răspuns e un răspuns.
sunt mai nebună ca luna plină…
nu mai aud nici un alt glas,
nu mai văd nici o singură culoare,
doar caii mei negri nechează.
La marginea nopții...
Încet, s-a întors cu fața spre fereastră,
și a rămas așa, până i s-a limpezit privirea.
Un sâmbure de adevăr a început să încolțească,
lăsând-o cu privirea rătăcind prin cameră.
Fusese o noapte crudă și totul era anapoda acum.
Inima i se urcase în gât... se întreba
dacă nu cumva moare; gândul îi răsuci golul stomacului, făcând-o să plângă.
La marginea nopții, acolo unde visele ei cădeau
și se topeau ca fulgii de zăpadă,
ea și-a lipit fruntea caldă de peretele rece;
simțea mirosul de cărămidă veche și umedă.
îmi las inima în palmele tale...
când nu îți voi mai putea spune
am să ascult un cântec...
când nici să ascult nu voi mai putea
mă voi scrie, iar cuvânt de nu voi mai fi
îmi voi lăsa inima în palmele tale
să o citești până la capăt.
același drum...
uite mamă
e pe sfârșite toamna
eu însă umblu încă desculță
pe-același drum vechi de piatră
și îmi prind margarete în păr
de ce înfloresc
nu știu
dar sigur e și drumul tău.
rătăcire...
când rătăcea
ea rătăcea prin hățișul trăirilor fără nume
adânc
într-un iureș al ceasurilor
se simțea ca un strigăt într-un pahar gol
și se putea așa de ușor pierde
căci soarele alunecase demult din calea ei.
nicio veste...
înfrigurate degetele mele urcă și coboară
pe stâlpul rece de la poartă -
n-am primit nicio veste nu trece nimeni
cercetez strada… cu grămezile de spații goale
aruncate la întâmplare
seamănă cu ziua de miercuri
când se ridică gunoiul
nu vine nimeni totuși las poarta descuiată
singur și risipit în toată casa
albește dorul meu
Să mai fi rămas...
Anotimpul s-a oprit în caisul din fața casei
pământul îi poartă umbra; ca o potecă veche,
eu port umbra ta.
Lumina începe să scadă - s-a întunecat cerul -
și o ploaie fină se grăbește să picure;
să mai fi rămas un ceas, m-ai fi dus să văd florile.
încă o toamnă...
până ochiul meu străpunge întunericul
cu fiecare clipire câștig o noapte
iar când zăpada va fi acoperit toți trandafirii
eu te voi fi iubit încă o toamnă.
noapte fără lună...
prin perdea
din spatele unei amintiri fixez atent strada
trotuarele se preling pustii pe sub felinare palide
strada rămâne cu privirea-n gol
repetându-și că viața uneori întârzie
telefonul meu continuă să rămână mut
cu ochii nehotărâți între zâmbet și plânset
fixez strada...
împărțim momentul de stânjeneală pe din două
