(fragment de roman)
Îmbrățișarea domnului Sotiriu n-ar fi dat-o pe nimic în lume, în clipa aceea: tandră, bărbătească, empatică, părintească, de profundă apreciere, un transfer al unei energii atât de luminoase cum nu mai avusese parte în viață decît fragmentar și de la persoane diferite.
Am venit eu la tine, după cum probabil știi, la noi nu se poate, cu Tuța... săraca, știe că ești în oraș și era gata să pună masa să te invităm; îi spunea lui Flaviu că dacă-i moartă mama lui, poate să „umble” din nou cu tine... e total defazată, ignoră complet că Flaviu e batrîn și el, are nevastă, copii, nepoți, de fapt, cred că știi cum e Tuța, se poate transpune ușor cu zeci de ani în urmă; e o fericită, dacă ne gîndim. Bine te-am găsit, draga mea, și mulțumesc că ai venit la parastas.
Bine ați venit, ați mai știut unde stau? Cum să nu, dar atâta vreme casa a fost părăsită că nu știam dacă mai vii prin țară, dacă mai locuiește cineva aici... noi nu prea mai avem cu cine vorbi în oraș, să știm ce se mai întîmplă; Tuța nu e de încredere cu știrile, că le încurcă pe acelea de acum 30 de ani cu cele de acum, așa că nu mai știam nimic de tine.
Rămânem în curte că e plăcut afară, vreți? Așa e, dacă nu mă întâlneam întîmplător cu Flaviu pe stradă, cred că mai treceau cîțiva ani sau nu ne mai vedeam deloc. Îmi pare rău pentru doamna... Cu ce să vă servesc? Am un vin bun franțuzesc, din regiunea în care stau în Burgogne, știu că vă plăcea vinul...
Mi-a plăcut, și acum îmi place, dar beau rar, am trecut de optzeci și știi cum e, doctorii sunt pe mine cu interdicțiile, deși eu mă simt excelent. Da, beau un pahar cu tine, mă bucur așa mult că te văd.
Am remarcat că arătați foarte bine pentru vârsta dumneavoastră, ar fi vrut să zică Atena, dar ceva a reținut-o; în Franța, s-a obișnuit să nu mai facă afirmații de complezență, știa că în România sunt în continuare la modă, oamenii se complimentau mereu, exagerând de cele mai multe ori, fără să-și facă probleme dacă e adevărat sau nu ce spun. Da, în biserică a impresionat-o statura încă impunătoare, dar cum stătea acum pe șezlongul din curte și fiind atît de aproape de el, i-a văzut obrajii cu fălcile căzute, gura, nestrăjuită de mustață ca la fiu-său, îi trăda adevărata vîrstă, dantura falsă, descoperită cînd vorbea, chiar perfectă, în loc să-l întinerească, accentua ofilirea dramatică a buzelor, doar ochii, mărginiți de sprîncenele stufoase, nesupuse albirii totale ca părul, aveau o privire încă vioaie, pătrunzătoare, semnul unor rămășițe din ardoarea de tinerețe.
Ce noroc pe mine că am ochelarii de vedere cu protecție solară, acum sunt închiși la culoare și nu-mi poate vedea privirea fugară peste chipul lui și concluziile; îmi zicea mereu cînd ne plimbam în parcul căminului studențesc să mă feresc să mint, că mă trădează ochii, sau dacă e chiar nevoie de o minciună, să-mi pun ochelari de soare înainte sau s-o spun cu ochii închiși. Sigur că mă amuzam teribil de toate astea, nu credeam o iotă, mă consideram o bună actriță, ce era așa greu să minți cu seninătate, cum vedeam în filme sau citeam în cărți. Oare el mai știe câte povesteam în plimbările noastre?
Mă bucur așa mult că te văd, a repetat domnul Sotiriu văzînd că eu n-am zis decât bine ați venit; sigur că mă bucuram enorm să-l reîntîlnesc pe bărbatul acum bătrân din fața mea, care mi-a vegheat anii studenției cu o afecțiune de tată și o admirație pe care nu am simțit-o de la niciun bărbat de vârsta lui; nu știam sau poate am preferat să ignor că admirația lui însemna mai mult, adică era ceea ce mi-a spus pe șleau maică-mea după ce am împlinit 30 de ani. Și eu mă bucur mult, am spus și am turnat vinul roșu în pahare, e de la un domeniu din apropiere de Beaune, unde locuiesc în Franța, iar viticultorul care acolo e ca un baronet local, are viile și conacul de peste 400 de ani, moștenite din tată-n fiu; a cumpărat și în România niște dealuri. Vinul e de fapt din România, îl produce pe niște coaste de deal despre care zicea că-s mai grozave ca la ei, îl vinde numai prin Australia și Noua Zeelandă, dar are mereu cîteva zeci de lăzi și acasă; ne-am împrietenit cînd am ajuns în Franța și am scris pentru un ziar din Cluj un interviu cu el... simțeam nevoia să vorbesc, să dau detalii deși știam că nu-l interesează, să nu-l las pe el să zică ceva, mă simțeam mai emoționată decît mi-aș fi închipuit, cînd l-am întîlnit pe Flaviu n-am avut starea asta.
Mai scrii poezii? Mi-aduc aminte că în anul întâi mi le-ai dat pe foi de matematică, scrise de mână, ziceai că erau din ultimii ani de liceu și le-am dat secretarei să le bată la mașină, le-am adunat într-un volum cu coperți tari, știi, cum se făceau la lucrările de diplomă pe vremuri, i-am dat titlul volumului Initium, îl mai ai, poate?
Nuuu, poezii nuuu, am mai colaborat la diverse ziare și reviste pe teme economice, dar așa, ca distracție, poezie nu am mai scris de atunci. Simțeam că-mi ard obrajii ca și cînd mi-ar fi adus aminte de ceva rușinos din trecut, sau poate era doar vinul roșu, poeziile le scrisesem în perioada corespondenței mele cu Flaviu, cînd eram „éperduementamoureuse”, uite că singura persoană care-și aduce aminte de poeziile mele copilărești e domnul Sotiriu; de fapt, nu cred că Flaviu știa de ele, iubirea noastră epistolară s-a sfârșit înainte de a intra în perioada confidențelor prin viu grai.
Nu i-am spus musafirului meu, nu trebuia să știe nimeni că am reluat scrisul, nu poezii, nici alte genuri, de cînd am plecat în Franța am ținut un jurnal, fără pretenții literare, doar urmând îndemnul Virginiei Woolf, „notează și durerea trece”, vorba vine, jurnal, că de fapt nici acum după zece ani n-am ajuns la zi, sunt mai mult amintiri, decît notații zilnice.
Acum, mai mult citesc și călătoresc sau cel puțin am călătorit peste tot până anul trecut, dar anul ăsta, am simțit nevoia să vin mai devreme și să stau mai mult aici, acasă. A fost norocul meu că am venit acum și că v-am întîlnit pe dvs. și pe Flaviu, vă mai pun un pahar? E bun, nu-i așa? E răcoros și nu prea tare alcoolizat, de aceea îmi place și mie. Și ca să vă răspund, da, mai am „volumul”, îl am aici acasă, nu l-am dus cu mine în Franța. Am vrut să-i spun că e într-o cutie împreună cu scrisorile lui Flaviu, dar nu voiam să deschid această discuție.
Ce păcat că nu ai continuat. Mie mi-au plăcut poeziile tale, știi, puteai să scrii și poveștile pe care mi le spuneai cînd veneam la cămin, să te iau la plimbare, m-a distrat mai ales cea cu bătăușul școlii care ți-a barat drumul pe scări, erați prin a opta, parcă, și i-ai dat un pumn că i-ai spart nasul și a fost mare discuție în cancelarie, cine a fost vinovat, cine a început, noroc cu mama ta care era profesoară și te-a susținut, dar te-a certat pe urmă rău acasă, mi-a plăcut ce ți-a zis, că așa o să faci și mai tîrziu, hahhaha, cu cei care îți vor face curte! Sau cum ai fugit după băiatul lui Arvai, tâmplarul, cu o bâtă în mînă, că a intrat în curte la voi seara și se uita pe fereastră în camera ta și a și furat haine de pe sârma de rufe. Daaa, eram obișnuită cu bătăliile cu frații mei, de cînd eram mai mici și am căpătat o îndrăzneală pe care nu știu cum am pierdut-o, apoi. A propos de băiatul lui Arvai, la parastas l-am văzut pe doctorul Duzinașcu, vă cunoașteți?
Da, cum să nu, până să plecăm noi în București, eram foarte apropiați cu părinții lui, iar el cu Flaviu au fost colegi de clasă până într-a opta. El a plecat la Cluj, la liceu. Ce-i cu el?
A fost plecat în America vreo trei luni și Bandi, cred că așa-l chema, nu mai țin bine minte, pe băiatul tâmplarului, care acum trebuie să aibă și el aproape 50 de ani, i-a intrat în casă în tot acest timp și i-a băut toată colecția de băuturi fine și i-a fumat țigările și trabucele, a ascultat muzică, cică l-au reținut pe baza amprentelor, că nu s-a obosit să se ferească, dar doctorul nu a depus plîngere împotriva lui când a aflat cine e hoțul. Posibil să fie liber acum, dar sigur va avea proces. Nu v-a spus Flaviu? Dacă sunt prieteni, sigur a aflat.
Nu, nu știam, după parastas, într-adevăr, ei au plecat împreună, cred că la Dan acasă și eu a trebuit să merg cu Tuța, știi, ea se mai rătăcește pe la cunoștințe de obicei și nu mai pleacă, povestește vrute și nevrute, nu cred că mai are noțiunea timpului. Suntem cam îngrijorați pentru ea, altfel e inofensivă și mă bucur că își gătește în fiecare zi. E adevărat că hrănește o grămadă de pisici și câini de pripas cu ce-i rămâne, dar am luat hotărîrea cu Flaviu să plătim pe o nepoată de-a mea să vadă de ea, să mai vină s-o viziteze și să observe dacă e în regulă și să ne țină la curent. Știi, nu-mi prea-mi spune nimic Flaviu, el cu mamă-sa povesteau de toate, e foarte afectat de pierderea ei; eu cu... fata mea am avut cea mai bună comunicare.
M-am sculat de pe scaunul meu și l-am îmbrățișat, i-am cuprins umerii și mi-am lipit capul de capul lui pentru cîteva secunde, așa am simțit să fac, așa am făcut, mai ales că pomenind-o pe fata lui, căreia nici măcar n-a cutezat să-i spună numele, vocea i s-a frânt într-un tremur de plîns. Am stat așa cîteva minute bune, fiecare pe scaunul lui, fără să spunem nimic, tăcerea nu era de jenă, fiecare ne gândeam la morții noștri.
Așa de demult nu am vorbit împreună, tot ce s-a întîmplat după revoluție a despărțit oamenii în loc să-i unească, așa cum am sperat cu toții, îmi dau seama acum că nu ți-am răspuns la telegrama de condoleanțe și nici după cîțiva ani, cînd ne-ai trimis un articol de ziar, în care ai scris depre ea. Am tot amânat să iau legătura cu tine, apoi am aflat că te-ai stabilit în Franța, nu știam că mai vii și pe acasă. Știi, nimic n-a mai fost la fel după tragedia fetei mele, nu a mai contat nimic, am fost devastați ani de zile.
Înțeleg, înțeleg, ce puteam să spun, mă bucuram în sinea mea că s-a simțit confortabil cu mine să aducă vorba de acele zile nefaste. I-am mai pus vin, pînă la jumătatea paharului și l-am întrebat dacă nu dorește o gustare, nu, nu dorea, va mai sta un pic, îi face așa mare plăcere să vorbească cu mine.
Știi ce m-a întrebat Flaviu acum cîteva zile după ce s-a întâlnit cu tine? Dacă te-am iubit și eu. Draga mea, să nu te simți stânjenită, cred că ai observat și tu că aici, în Ardeal, oamenii nu-și spun nimic din ce simt, li se pare o enormitate să-ți dai pe față sentimentele, dar trăind în București, noi am devenit mai puțin ascunși, eu cel puțin. I-am făcut pe plac fiului meu și i-am răspuns, i-am spus, de fapt, o întreagă poveste, a fost foarte mirat, nu se aștepta să-i răspund. Am, totuși, optzeci de ani, peste cîteva luni optzeci și unu, nu mai e timp de minciuni. Pot să afirm și acum că îmi ești foarte dragă, mi-ai fost întotdeauna, te-am admirat pentru inteligența și spiritul tău liber, dar, mai ales, pentru bunătatea ta. Nu am înțeles, în schimb, lipsa ta de ambiție în lupta pentru cineva, mai ales pentru un băiat atât de îndrăgostit, cum a fost Flaviu. Tot încercând să înțeleg, nu mă întrerupe te rog, nici nu mai are nicio importanță acum, am tatonat în discuțiile cu tine, să văd care e cauza, iar tu, ca o ardeleancă ce erai, ai parat mereu întrebările și aluziile mele, apoi discuțiile și plimbările noastre au devenit treptat atât de plăcute pentru mine, ce zic eu plăcute, deveniseră o necesitate, încât, fără să-mi dau seama, chiar dacă eram un bărbat matur cu copii mari, am căzut în capcana unui sentiment atât de puternic, că era pe cale să mă destabilizeze. Atunci a murit și fratele meu și am putut să-mi port la vedere durerea. Da, durerea că știam, mă știam, că n-o să dau curs niciodată unei asemenea porniri și, în același timp, durerea, suferința îngrozitoare că tu habar n-aveai de ce simțeam eu, erai atât de încrezătoare că am grijă de tine, conform promisiunii mele față de tatăl tău, că în loc să admir asta, cum era firesc, ți-am purtat o ură feroce; mă sileam să te urăsc, să-mi fie mai ușor să renunț la gîndurile nebunești ce-mi treceau prin cap. Atunci n-a contat, în lupta mea, să știi că i-am spus asta și lui Flaviu, aspectul moral, dublu în cazul meu, că eram însurat și tu erai prima lui iubire, eram în stare să arunc totul în aer, dacă măcar aș fi observat în ochii tăi un grăunte de interes pentru mine... eu eram pentru tine doar tatăl lui Flaviu, pe care îl iubeai încă, dar te sileai să nu arăți, eram unchiul care îl înlocuia pe tatăl tău. Nu știu, așa nebunie mă stăpânea atunci, nu știu dacă, totuși, aș fi făcut pasul... a fost un efort de voință colosal, am plecat din București atunci, pentru înmormântarea fratelui meu, și am stat cîteva săptămâni departe de București și de tine. Ce spui, draga mea, nu te-ai așteptat la o asemenea confesiune, nu? Nu trebuie să spui absolut nimic, eu mă simt eliberat și nu doar de acum ci de foarte mult timp. Să nu-ți faci probleme, nu e din cauza vinului, care e într-adevăr foarte bun și nici nu m-a amețit. Să zicem că am eliberat poteca dintre noi, care era plină de bălării și spini, întunecată și noroioasă; am făcut lumină și curat, putem să ne vizităm ca doi buni vecini. Să vorbim senini – tu, oricum, erai senină în ce mă privește – unul cu altul. Te rog să-mi scrii pe o hîrtie numărul tău de telefon; și cel din Franța; mi au cumpărat copiii un telefon mobil, acum încerc să învăț cum se introduc numerele, mai ușor a fost să construiesc baraje, decît să folosesc drăcia asta nouă, m-aș bucura dacă am mai putea vorbi, ce zici?
Cu tot dragul, mă duc să aduc foaie și ceva de scris, îmi sunteți foarte drag, să nu uitați asta! Și eu mă simt eliberată, plana ceva asupra relației noastre, dar la vremea aceea nu știam ce e. Și Flaviu știa că țin foarte mult la dumneavoastră, iertare, dar față de mama lui... soția dumneavoastră, nu pot zice același lucru, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească. Dar, spuneți-mi, dacă tot ați făcut așa o confesiune grea, Flaviu ce-a zis? Cum a primit spovedania?
Ușurat, dar nu pentru el, ci pentru mine. Așa cel puțin afirmă, zice că și-a dat seama că te plac și altfel decît ca pe o prezumtivă noră sau prietenă de familie și își făcea griji pentru mine, pentru povara pe care urma s-o port. El, nu știu dacă a vrut doar să flateze un biet bătrân, zice că nu a fost nicio clipă îngrijorat că voi abdica de la conduita mea de om de caracter, știi, uneori mi-aș fi dorit să nu am atîtea principii... ei gata. Am terminat și vinul, plec, nu vreau s-o las pe Tuța prea mult singură.
Mă bucur așa de mult că ne-am întâlnit, vă conduc pînă aproape de casă, vreți? Îmi dați brațul, unchiule?
