Prea puţin îi păsa că ploaia îl udase până la piele. Cailor le ieşeau aburi din spinările încordate. I se părea că nu înaintează, cu toate că, speriaţi de ţipetele lui, caii se smuceau în ham, gata să răstoarne căruţa. Aproape că se înserase, sau poate că norii făceau să pară aşa, când, doar că n-a rupt cu oiştea porţile spitalului. Nu l-au lăsat să intre cu căruţa. Nu s-a împotrivit. A lăsat-o acolo unde oprise, în poartă. A îmbrâncit portarul, îngrozit de namila mustăcioasă, şi a început să strige din curte, fără să-şi dea seama că de unde era nu-l putea auzi, cu glasul tunător, disperat.
– Virgini, Virginico, tată!
Nu i-au putut sta-n cale doi oameni în halate albe, care l-au întâmpinat impacientaţi. I-a dat în lături cu hotărâre, răsturnând două scaune şi a continuat să strige pe holul îngust.
– Virginico, Virginico, tată! Până când s-a dat de perete uşa unui salon. În cadrul ei a apărut o făptură mică şi subţire, cu faţa albă ca varul, ca un uriaş ou legat în basma neagră. Din imensul halat gri ieşea o legătură albă. Şi ea imensă. Parcă a văzut o fantomă. Îngerul tinereţii sale. Făptura s-a lăsat să alunece ca un aluat de-a lungul pervazului, ca şi cum s-ar fi scurs în pământ, până a devenit moviliţă de boarfe pe podea.
– Viginicoo, ce-ai, femeie?! A izbucnit un tunet năprasnic, năucitor, din pieptul bărbatului, făcând să se dea de pereţi uşile saloanelor, în care au apărut chipuri speriate.
A căzut în genunchi lângă iubirea vieţii sale, s-a aplecat asupra ei, i-a întors faţa către el şi, uşor, cu teama celui care atinge un lucru fragil, i-a băgat o mână pe după umeri şi alta pe sub picioarele ghemuite, săltând-o până la obrazul său. Cu ea lipită de piept, a împietrit în genunchi, fără un cuvânt, căutându-i ochii. I-a văzut, prin perdeaua lacrimilor, cum se deschid şi cum îi privesc, cu linişte caldă, cu sclipirea de lumină ştiută, faţa. A simţit cum jarul obrajilor săi se stinge sub adierea mâinii mici, catifelată, rece, care îi aduna lacrimile amestecate cu apa de ploaie, cu care era îmbibat până-n măduva oaselor. De undeva, din străfunduri, venea un scâncet, un vaier înăbuşit. Ca un oftat de uşurare sau numai un fel de alint, pe care numai el îl auzea şi numai lui îi era adresat. Îl ştia, şi-l amintea perfect, ca în dimineţile când erau acasă şi ea întârzia în pat, refuzând să se despartă de aşternutul cald.
– Stănică, Stănică, măi Stănică. Ştiam c-ai să vii. Ştiam c-ai să vii, măi omule, Stănică. M-am rugat Maicii Domnului. N-am lăsat candela să se stingă. Copiii! Ai văzut copiii, Stănică? Trebuie să mergem la copii! Hai la copiii noștri, Stănică!
Cei de faţă rămăseseră înlemniţi, ca imaginea la cinema, atunci când se rupe pelicula. Se auzea doar ploaia, cum loveşte acoperişul din tablă şi nechezatul cailor, care rămăseseră sub cerul liber, în faţa porţii. O femeie, care ştia, din destăinuirile Virginiei, po-vestea ei, le spunea ceva în şoaptă celor doi în halate albe. „După şapte ani?!” A spart unul dintre ei liniştea. Şi glasul lui parcă i-a electrocutat pe cei din jur. S-a apropiat apoi de cei doi, ghemuiţi încă, lângă pervazul uşii.
– Vă-nţeleg. Sunt doctorul Vlăsceanu. Haideţi în biroul meu. Sunteți ud şi aţi udat-o şi pe doamna. Vă voi spune care este situaţia.
L-a privit ca pe o fantomă, apoi l-a urmat, cu femeia lui în braţe. Trecând de uşa pe care acela a deschis-o larg, a străbătut încăperea, ca şi cum ar fi verificat dacă terenul nu este minat, şi, la insistenţa medicului, s-a aşezat pe muşamaua rece a patului îngust.
– Lăsaţi-o pe doamna pe pat. Beţi ceaiul ăsta fierbinte. L-a auzit ca prin vis pe doctorul care i întindea o cană.
Şi-a pus comoara pe pat, rezemată de perete şi a luat cana. Ceaiul i-a ars buzele, prelingându-i-se, ca focul pe fitilul de dinamită, spre capul pieptului. S-a făcut ţăndări.
– Scoateți-vă hainele. A auzit glasul doctorului, ca venind de undeva de departe. S-a conformat, ca atunci când a fost luat prizonier, apoi a întins mâna mecanic - cu ochii la femeia lui care nu se mai vedea din halat, după halatul care i se întindea.
– Soră, ia, te rog astea, a mai auzit. Pune le pe lângă sobele din bucătărie.
Zgomotul uşii care s-a trântit în urma sorei a tresărit ca atunci când a fost împins cu patul puştii într-o dubă, apoi l-a readus la realitatea în care trăia. S-a uitat îngrozit în ochii doctorului, ca şi cum de ochii aceluia depindea viaţa lui.
– O infecţie urâtă. S-a grăbit acela să-i spună. Putea face septicemie. A fost necesar, nu se putea altfel, să-i amputăm mâna de la încheietură. Să sperăm că totul va fi bine. O vom ţine câteva zile sub supraveghere…
– Nu! A răcnit, lovindu-se cu palma peste frunte, privind mai întâi în sus, apoi în ochii speriaţi ai Virginiei. O iau chiar acum acasă, a spus scurt, gemând. Daţi-mi reţetă. Avem moaşă. Am eu grijă de ea. O iau acum! Şi a luat-o fără să mai aştepte vreo încuviinţare.
A fost oprit ca să primească nişte feşe, ceva dezinfectante, antibiotice şi o reţetă. Nici nu a auzit ce indicaţii îi mai dădea doctorul, că a împins uşa cabinetului şi a ieşit.
I-au învăluit răcoarea nopţii de afară. Ploaia stătuse. Înspre câmp, orizontul era însângerat. De-abia acum se întuneca. Întunericul venea înspre ei, târându-se pe câmpie. Vântul răvăşea coamele cailor, care mergeau aşa cum doreau ei. S-au ghemuit amândoi pe capră, înfăşuraţi în pătura împrumutată de la spital, înghesuiţi unul într-altul, strângându-se tare, în tăcere. Primele vorbe au fost rostite rar, îngânate-n plâns. Următoarele au venit ca un torent. Unele peste altele. Năuce. Se întrerupeau reciproc, plângând, râzând. Câmpia, covor negru strâns sul, se desfăşura aşternându-se hău, în care ei alunecau necontenit, pe măsură ce caii o împingeau cu piepturile. Ajunşi acasă, simţeau că nu-şi spuseseră decât o frântură din tot ceea ce ar fi vrut să afle unul despre altul. Şase luni au cârpit cu disperare veşmântul zdrenţuit al vieţii lor. Deznădejde şi speranţă. În zadar Maica Precistă a plâns deasupra pâlpâirii fitilului îmbibat cu ulei. Răul n-a putut fi alungat. Virginiei i s-a amputat mâna mai sus de cot. Alte şase luni de speranţe deznădăjduite. De la un timp, au simţit nevoia să-şi facă ordine-n suflete.
– Să ai grijă de copii, Stănică! Nu le aduce altă mamă. Au fost ultimele ei vorbe.
Stănică nu s-a mai însurat niciodată. A strâns avere. Pentru copii. Şi a plâns.
(Din volumul Operaţie pe cord deschis, Editura Atom, 2025)
