Stănică portofel

Prea puţin îi păsa că ploaia îl udase până la piele. Cailor le ieşeau aburi din spinările încordate. I se părea că nu înaintează, cu toate că, speriaţi de ţipetele lui, caii se smuceau în ham, gata să răstoarne căruţa. Aproape că se înserase, sau poate că norii făceau să pară aşa, când, doar că n-a rupt cu oiştea porţile spitalului. Nu l-au lăsat să intre cu căruţa. Nu s-a împotrivit. A lăsat-o acolo unde oprise, în poartă. A îmbrâncit portarul, îngrozit de namila mustăcioasă, şi a început să strige din curte, fără să-şi dea seama că de unde era nu-l putea auzi, cu glasul tunător, disperat.