Se urcă în mașină uimită că planeta își continua drumul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic! Nu îi venea să creadă că nu mai era în viață. Porni grăbită spre cimitir, gândindu-se unde ar putea parca, în așa fel încât să îi fie ușor să se întoarcă la serviciu, după înmormântare. Amintirile o invadau, se proiectau pe geam, pe trotuare, pe șosea, se difuzau prin pori. Înfrigurată, străbătu orașul către celălalt capăt, pentru a ajunge la timp. În fața cimitirului, la fiecare tarabă, se vindeau coronițe împodobite cu funde și flori. Știa că, de acum, acele coronițe nu îi vor mai aminti doar de Crăciun, ci și de plecarea lui. Luă două buchețele cu flori nemuritoare. El îi spusese cândva că florile lui preferate erau panseluțele. În decembrie, nu se găseau panseluțe, era doar o vreme sumbră, rece. Cu o săptămână în urmă, îi urase ,,la mulți ani” la telefon și, pentru prima oară în mai bine de 20 de ani, îi mulțumise, trimițându-i un pupic. O sunase mama lui, Irina, marți seara, iar vestea picase ca un ciocan. Nu putea crede că nu mai era... El, cel care o urma ca un câine de neînduplecat, gata de atac, gata de pază, gata să îi lingă picioarele...
Trecuseră 25 de ani de când se despărțiseră. Dacă atunci își dorise cu ardoare să fie liberă, să își continue fiecare drumul pe căi diferite, în timp, se născuse un sentiment de înțelegere față de omul care nu reușise să-și găsească nici liniștea, nici o parteneră, o femeie care azi i-ar fi fost alături pe ultimul drum. Știa că în ciuda atitudinii lui posesive, care o îndepărtase cândva, o iubise nespus. Înțelegea că manifestările lui nepotrivite, lipsite de atractivitate pentru ea, erau strigăte de ajutor, exprimări ale suferinței că nu se simțea iubit, dorit. Se simțea abandonat, respins. Se suprapuseseră una peste alta rănile amândurora. Ea nu suporta nicio formă de abuz, de agresivitate, vreo lipsă de echilibru emoțional. El, din teama de a pierde, intra în control și nu își putea înfrâna tendința de a împinge spre limită capacitatea ei de a accepta impunerea voinței altcuiva.
O altă iarnă îi reveni în minte, o iarnă a disperării; se lăsase în zăpadă, da, în mijlocul zăpezii, nemaidorind să continue drumul. Nu mai suporta să meargă pe calea trasată de altă instanță decât forul ei interior. Era pornirea firească a sufletului. Tot iarna, băuse pentru prima oară vin fiert la el acasă. Îi făcuse mâncare, îi căzuse în genunchi și îi declarase că o iubește și că era cea mai frumoasă ființă din lume. Tot iarna, venea noaptea și arunca cu pietricele în fereastră, în speranța că ea ar fi vrut să-și petreacă puțin timp cu el.
Intră în capelă. Irina se afla în stânga coșciugului. O izbi imaginea de pe cruce, aceea a unui om îmbătrânit, cu părul și barba albe, cu ochelari, cu o expresie a privirii schimbată, față de perioada tinereții, o expresie atinsă de jocul pervers al vieții. Parcă îl vedea pentru prima oară. Amintirile se perindau prin mintea Marei. Deși trecuseră atâția ani, deși înțelesese cândva că nu poate continua viața alături de el, se întrebă deodată: oare cum ar fi fost dacă ar fi rămas împreună și l-ar fi iubit cu adevărat, dacă el ar fi știut cum să îi cucerească sufletul? În ziua în care murise, ea se dusese în București să vadă cartea; a cincea. Trăise bucuria apariției ei, rod al înfloririi sufletești. Viața o adusese în punctul în care se simțea bine cu ea, se bucura de oamenii care existau în viața ei, cu bune și cu rele; încerca să învețe din fiecare experiență.
O ținea de braț pe Irina care abia se ținea pe picioare, buzele îi tremurau. Toată viața se străduise să înfrunte problemele cu tărie. Reușise singură să ia un apartament, să îi asigure unicului fiu spațiul necesar întemeierii unei familii. Zicea că vorbeau în fiecare seară. El locuia singur. Îl sunase seara și nu i-a răspuns, dimineața, l-a găsit prăbușit. Făcuse infarct duminică. Se întorsese de curând de la Arad, bucuros că drumul fusese bun. Se mai îngrășase. La înmormântare, venise și prietenul lui din copilărie, Corin. Fuseseră, cândva, într-o tabără la Eforie Sud împreună, aveau amintiri din acea perioadă, rămăseseră mărturie fotografiile cu apusul pe malul mării, cele din tren, când drumurile toate păreau deschise pentru viitorul fiecăruia. Corin albise un pic, dar avea același chip, aceeași blândețe impregnată pe față.
Mara asculta rugăciunile preotului și se ruga din toată inima pentru iertare. Se auzea rostind: ,,Doamne, eu l-am iertat, iartă-l și Tu!". Îl privi senină, din prezentul ei împlinit, în care se simțea iubită, respectată, în care făcea exact ce îi plăcea, în care avea pace și bucurie. La finalul slujbei, se apropie, îi puse mâna pe mâinile reci și îi mai privi o dată chipul. Deși părul și barba îi erau albe, genele și sprâncenele rămăseseră negre și pe față i se citea o dulceață plină de iubire, aceea a copilului sensibil și bun care are nevoie de dragoste. Deodată, i se umplură ochii de lacrimi. Vedea un om care ar fi putut să îi fie soț, primul bărbat semnificativ din viața ei, care îi marcase calea ani buni, care, după atâta vreme, nu avea nicio altă femeie alături de el, de parcă de-a lungul întregii lui vieți, plânsese pierderea Marei. Știa că mai avusese relații, dar niciuna nu se concretizase într-o familie; nu avea copii, iar mama lui o sunase pe ea, după mai bine de 20 de ani, probabil pentru că știa că doar ea rămăsese în sufletul lui.
Îl însoți până la groapă, văzu cum patru bărbați cărau coșciugul, cum îl scufundau în pământ. Aruncă o mână de țărână, rostind: ,,Dumnezeu să îl ierte!". În drum spre groapă, evocă alături de Corin diverse momente din trecut, află de la el că o iubise mult, că se împăcase cu gândul că o pierduse. Nu îi mai rămânea acum decât să se roage. Avea o prietenă care ajunsese călugăriță. O rugă pe Adela să îl pomenească 40 de zile, iar aceasta o întrebă dacă se mai spovedise vreodată. Irina, mama lui, îi zise că nu, dar Mara își amintea că pe la 19 ani fuseseră împreună la părintele ei duhovnic, la Biserica ,,Sfântul Vasile”. Își amintea cum de Paște, mergeau la ,,Sfântul Nicolae”, care era aproape de casa lui. Își amintea de revelioanele petrecute atât cu foștii colegi, când insistase să schimbe rochia cea roșie, cât și de cel petrecut singuri, în care nu se mai certaseră ca de obicei. Își amintea cum mergeau la doamna Dănescu, la Ana, la vecina, cum el voia să știe tot ce era legat de ea, ce gândea, ce simțea, ce făcea când nu erau împreună, ce vorbea ea cu oricine, cum beau cafeaua împreună. Își amintea cum, pe atunci, se simțea sufocată. Nevoia ei acută era de autonomie. Avusese un tata autoritar, iar Matei, din teama de a nu o pierde, o înconjura din toate părțile, invadând toate spațiile, în așa fel încât, ajunsese să simtă că nu mai poate respira. Își amintea tot. Tatăl ei murise când avea 46 de ani. În mod ironic, un alt om important pentru ea făcuse infarct exact pe 7 iunie. Culmea! Matei trecuse pe cealaltă lume tot la 46 de ani, de parcă acești ani reprezentau un prag pentru sufletele bărbaților chinuiți de gol și singurătate.
Mara plecă înaintea tuturor, avea bluza neagră încă pe ea. Fularul de un albastru regal, culoarea ei preferată, îi înfășura umerii aplecați. Așa cum era obișnuită, se mobiliză, își îndreptă ținuta. Cu fruntea sus, ajunse la serviciu, își continuă programul, încercând să nu îi afecteze pe ceilalți cu starea ei.
