Starea care nu îi afecta pe ceilalți

Se urcă în mașină uimită că planeta își continua drumul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic! Nu îi venea să creadă că nu mai era în viață. Porni grăbită spre cimitir, gândindu-se unde ar putea parca, în așa fel încât să îi fie ușor să se întoarcă la serviciu, după înmormântare. Amintirile o invadau, se proiectau pe geam, pe trotuare, pe șosea, se difuzau prin pori. Înfrigurată, străbătu orașul către celălalt capăt, pentru a ajunge la timp. În fața cimitirului, la fiecare tarabă, se vindeau coronițe împodobite cu funde și flori. Știa că, de acum, acele coronițe nu îi vor mai aminti doar de Crăciun, ci și de plecarea lui. Luă două buchețele cu flori nemuritoare. El îi spusese cândva că florile lui preferate erau panseluțele. În decembrie, nu se găseau panseluțe, era doar o vreme sumbră, rece. Cu o săptămână în urmă, îi urase ,,la mulți ani” la telefon și, pentru prima oară în mai bine de 20 de ani, îi mulțumise, trimițându-i un pupic. O sunase mama lui, Irina, marți seara, iar vestea picase ca un ciocan. Nu putea crede că nu mai era... El, cel care o urma ca un câine de neînduplecat, gata de atac, gata de pază, gata să îi lingă picioarele...