Este o întrebare pe care mi-am pus-o mereu, probabil din adolescență, vîrstă la care am conștientizat - sau poate doar mi s-a părut! - că sînt un creator, un om care inventează lucruri, gînduri, imagini, idei care n-au mai existat, cel puțin nu sub înfățișarea pe care încercam să le-o dau eu. Am dat și felurite răspunsuri, cele mai din tinerețe apăsînd pe forța de invenție, de zămislire personală, care ar fi produs noul, cumva, din nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că vorba ex nihilo nihil nu este una goală. Era o explicație limpede, romantică.
Studiile de psihologie nu m-au ajutat prea mult, pentru că explicația pe care o am acum nu e foarte diferită de cea la care ajunsesem la sfîrșitul adolescenței, deci înaintea studiilor cu pricina. Și nici ceea ce am citit între timp nu mi-a schimbat radical „teoria”, care este mai degrabă o teorie practică, pentru că am formulat-o mai degrabă prin introspecție, prin analiza post-festum a modului în care au apărut unele din produsele minții mele, decît ca un efect al lecturilor.
Este adevărat că acestea au creat, pe de o parte, un fel de fond pe care funcționa mintea mea, pe de alta, au pus-o pe aceasta în mișcare, au ajutat-o să ajungă la un anume rafinament, la o anume putere de nuanțare, care nu aparține intelectului frust, oricît ar fi acesta de bogat, datorită resurselor native, bio-psihologice. Și, iarăși, e interesant că m-au ajutat mai mult lecturile literare, jurnalele creatorilor, scrisorile, dar și operele de ficțiune.
Spun, cumva, cu regret pentru „știința” în care m-am format că, mai mult decît din marile tratate de psihologie, neuroștiințe și științe cognitive, am învățat din jurnalele și memoriile scriitorilor - de la Tolstoi și Kafka încoace, ca să dau două nume, pînă la Fowels sau David Lodge, iarăși ca să dau două repere. Mi-au fost de folos și multe corpusuri de corespondență, poate cel mai mult cîteva în care ambii corespondenți erau creatori - Goethe - Schiller, Lawrence Durrell - Henry Miller și, poate cel mai mult, schimbul epistolar dintre Albert Camus și René Char, probabil din pricina faptului că reprezentau două tipuri de creativitate literară; narativă și narativ-teoretică în primul caz, poetică, în cel de-al doilea.
Este interesant că, de cînd i-am descoperit pe fiecare, asemenea membrilor cuplului Durrell - Miller, și cei din cel din urmă (Albert Camus și René Char - n.r.), ei au făcut parte dintre autorii mei preferați. Din opera lui René Char am tradus mai bine de o sută de poezii, pentru plăcerea mea, căci am publicat în revistele literare ale anilor 80 mai puțin de douăzeci.
Nu aș vrea totuși să fiu complet nerecunoscător cu membrii breslei mele științifice, mai ales cu cei aparținînd neuroștiințelor și psihopatalogiei, chiar psihiatriei (care e totuși mai mult decît o disciplină medicală). De altfel, de mai bine de 25 de ani, acestea sînt zonele de vîrf ale cercetărilor privind ființa umană. Cîteva școli de neuroștiințe abordează anumite fenomene psihice ca fiind fenomene normale, deși, altădată erau socotite ca făcînd integral parte din patologie. Mă gîndesc în primul rînd la halucinații. Mai mulți savanți din domeniu - din colective de cercetare din Anglia, Statele Unite, Australia etc. - au constatat că halucinațiile sînt mult mai răspîndite decît se credea și că, de fapt, ele ne ajută să ne integrăm lumii înconjurătoare.
Atunci cînd avem probleme constante sau pasagere cu organele noastre de simț, halucinațiile completează golurile perceptive. Interesante sînt și studiile numite de amneziologie, care consideră uitarea un proces mult mai activ decît se credea, o parte indisolubilă a memoriei: „a uita este un fel de a-ți aminti”, cum formulează problema profesorul Richard Terdiman, de la Universitatea Santa Cruz, California. Chestiunea a provocat numeroase polemici, din pricina dimensiunilor sale terapeutice - activarea mecanismelor uitării pentru a neutraliza amintirile noastre cele mai traumatizante, printr-o abordare mixtă, chimică, medicamentoasă și psihoterapeutică.
Eu sînt, mai degrabă, de partea psihologilor de genul Merek Kindt, care susține că „frica este o emoție care are o importantă funcție „adaptativă”. Sau Johnatan Lee: „Nu cred că ștergerea amintirilor evenimentelor traumatizante este o idee foarte bună”. Spuneam că sînt împotriva practicii terapeutice consecutive teoriei. Da, și asta din mai multe motive. În primul rînd, mi se pare un fel de lobotomizare ne-chirurgicală, oricum o mancurtizare. În al doilea, ca și Nietzsche, cred că „ceea ce nu te ucide te împuternicește”. Și, în al treilea, pentru un motiv descris excelent de psihiatrul britanic Oliver Sacks: „Un individ normal știe de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Nu aș încheia această paranteză fără a aminti remarcabilele cercetări în privința modului în care funcționează mintea persoanelor cu diverse handicapuri senzoriale - orbire, surzenie, absența unor membre etc, pe care le-a întreprins Sacks. Este curios, cumva, că interesul pentru aceste zone nu mi-a fost trezit de contactul cu cercetările ca atare, ci a provenit tot din literatură!
Romanul Gînduri ascunse, de David Lodge, citit prima oară în ediția din 2001, de la Polirom, a determinat această relansare a interesului. Unul din personajele principale este profesor de neuroștiințe și inteligență artificială și, cum am putut să-mi dau seama ulterior, Lodge însuși a adîncit domeniul acesta al științei, pe cînd scria romanul! Voi folosi cîteva citate pe parcurs…
Mintea este modelată de cultură; adică, de o mulțime de minți care au funcționat înaintea ta sau funcționează alături de tine. Prin urmare, dacă ex nihilo nihil, primul resort al minții creatoare este memoria, colecția de gînduri, imagini, concepte etc. depozitate în ea. Cred că este potrivit aici un pasaj din Lodge: „firește, întreaga conștiință este memorie, este imposibil să avem conștiința viitorului, chiar dacă încercăm să-l prezicem. La drept vorbind, nu sîntem conștienți decît de prezent, deoarece stările mentale sînt întotdeauna întîrziate față de activitatea creierului, cum a stabilit tipul, ăla, neurosavantul… Libet”.
Dar memoria singură nu poate conduce la ceva nou; nu memoria mecanică desigur, ci memoria afectivă, care orientează interesul minții într-o direcție sau în alta și care, mai ales, funcționează ca un fel de memorie glisantă; așa se produc selecțiile din imensul depozit, așa sînt modificate - nu neapărat cu rea-intenție, cum s-ar putea să stea lucrurile în plan etic - , ci urmărind găsirea unui drum nebătut încă, al unui parcurs ce măcar în principiu este unul original. Dar nici asta nu ajunge, nu e suficient nici măcar să adaugi întreaga bogăție a trăirilor prezente, de la simplele senzații, la procesele mentale cele mai elaborate, în sens propriu inteligente. Dar nici asta nu este de ajuns; noul, care este mereu relativ desigur, are nevoie de o altă dimensiune a minților noastre, și anume, imaginația, care își desfășoară travaliul asupra materiei receptate și memorate mai ales prin cîteva operații de natură combinatorică, dar și prin schimbarea unghiului de vedere, transfer, extrapolare, substituție, analogie.
Uneori, recurge la mai multe - sau la toate! - în același timp. Așa apar noile idei, noile metafore, noile imagini. Ex nihilo nihil, cum am mai scris! Ca să reunesc toate acestea într-o formulă simplă, aș spune că întreaga forță de invenție, toată puterea creativă reușește să pună la lucru laolaltă memoria și imaginația, pe fondul trăirilor active, adică prezente. Am numit asta, acum vreo 40 de ani, într-un eseu despre poezie, integrat în volumul meu de debut din 1988, memorie imaginară, funcție care îl diferențiază pe creator, mai exact pe creatorul în timp ce creează, ca și pe omul obișnuit cînd are, de pildă, relevații, de omul obișnuit în starea sa naturală.
Să zăbovim puțin în zona memoriei. În general, sîntem de acord că amintirile noastre despre aceleași fapte, evenimente, întîmplări pot fi foarte diferite de la unul la celălalt. În excelenta carte de povestiri Între două avioane, socotită de el însuși, pe nedrept, dintre cele „alimentare”, Scott Fitzgerald povestește o asemenea întîmplare. Pe scurt, un bărbat are o pauză de trei ore între două avioane, într-un oraș în care locuia o iubită din vremea școlii. Trei ore minunate în cele din urmă, pînă cînd constată că săruturile și mîngîierile, de care își aducea el atît de precis aminte, nu erau și ale personajului feminin, care-și amintea un alt coleg drept protagonist! Vorba naratorului: „Donald rămase vreo cinci minute cu două gînduri - primul imposibilitatea, lipsită de speranță, de a pune de acord amintirile diferiților indivizi referitoare la același eveniment și, al doilea, că Nancy îl tulbura ca femeie după cum o făcuse și ca fetiță”. Și o observație și mai importantă: „Timp de cinci minute orbești trăise ca un nebun, în două lumi, concomitent. Fusese un băiat de cincisprezece ani și un bărbat de treizeci și doi de ani, amestecați indisolubil și iremediabil”.
Sigur că în real life asta te perplexează, dar e ceea ce li se întîmplă mereu creatorilor! Și mai trebuie adăugat ceva - nu doar că amintirile oamenilor diferiți nu sînt identice, dar nici măcar ale noastre, dintr-o mulțime de cauze, de la coloratura afectivă și pînă la eventuale dorințe dificil mărturisibile…
În fapt, o operă de artă (ne limităm la una care ține de domeniul literaturii) este structurată pe cîteva axe esențiale: una care merge de la metaforă la metonimie, alta de la pleonasm la oximoron, dar acestea țin de zona supusă analizelor stilistice și poetice, deși sînt dependente de funcționarea spiritului creator, și cred că excelent au fost supuse analizei de regretatul meu prieten Luca Pițu. Și, sigur, nu doar de el, dar așa a funcționat memoria afectivă! Eu vreau să mă opresc aici, la cea de-a treia axă, cea temporală; deci, trecut - prezent - viitor.
Într-un alt eseu din tinerețe, Poezia și fețele timpului, din același volum de debut, am încercat să văd cum funcționează mintea noastră atunci cînd scrie poezie și trebuie să se raporteze la dimensiunea temporalității. Am constatat că atunci cînd pleacă în trecut, poezia recurge la funcțiile evocării, cînd are în atenție prezentul, este vorba de numire, iar în cazul viitorului, se manifestă invocarea. Sînt și acum de acord cu aceste precizări. Cum sînt de acord și cu ceea ce spune personajul lui Lodge, în romanul amintit: „singură conștiința umană este capabilă să-și imagineze ceva ce nu se prezintă fizic simțurilor, numai ea este capabilă să-și imagineze lucruri inexistente, să creeze lumi imaginare (precum romanele) și să gîndească abstract; sau este în stare, bunăoară, să facă deosebirea dintre conceptul de culoare („un gînd verde”) și senzația de culoare („într-o umbră verde”).
Sînt absolut de acord cu ce scrie Lodge, cum sînt de acord și cu mine, în ipostaza aceea din tinerețe. Dar ceva lipsește, pentru a limpezi cît de cît modul în care lucrează mintea noastră. Da, ea este capabilă să se orienteze pe axa temporală, să-¬și fixeze repere trecute, viitoare sau prezente, să-și amintească, imagineze, să perceapă etc. Dar în timpul operației de a gîndi în sine, toate aceste repere temporale dispar și toate aceste funcții ale minții fuzionează. Nu, nu spun că mintea funcționează în afara timpului, ci că se mișcă, vagabondează, dar vagabondează instant, ca să spun așa, într-un continuum temporal. Nu există în funcționarea sa repere temporare precis delimitate. Și, chiar din acest motiv, nu doar, dar mai ales în actele de grație, care sînt cele ce aduc noul, nici memoria, nici imaginația, percepția și gîndirea nu sînt separate; ele sînt în fuziune, dar ca într-un fel de bandă Moebius.
Poate că am fost prea abstract, deși am încercat să simplific și să îmblînzesc cumva limbajul, pe cît am fost eu în stare. Ar trebui să exemplific puțin, recurgînd la ceea ce am la îndemînă, la propria mea experiență, privită desigur retrospectiv. Eu nu pot spune cum voi scrie un poem, o povestire, un roman sau un studiu din domeniul umanioarelor. Nu pot spune nici măcar cum voi scrie un simplu articol de ziar sau de blog. E limpede că nici Poe nu putea, în ciuda a ceea ce scrie el în Filosofia compoziției. De altfel, acum știm că mai întîi a scris Corbul și după aceea teoria! Pot încerca să aflu cum am scris unele din aceste producții - și nici măcar asta, cu un grad de corectitudine științifică, ca să spun așa. În general, la articole, unde este mai simplu, punctul de plecare este o temă, un gînd, o imagine sau o formulă care îmi bîntuie cu oarece stăruință mintea. După aceea, aceasta scotocește în materia acumulată în memorie, caută informații ce i se par relevante, apelează la altele noi. În fapt, articolul se scrie cumva singur, odată ce am pornit la drum.
Cu poeziile se întîmplă la fel, cu deosebirea că, de cînd mă știu, prima versiune a unei poezii o scriu de mînă, pe foi de hîrtie A4, îndoite la formatul de caiet, dar cel mai adesea în caiete. De obicei, ies de la prima mînă, la computer efectuînd o anumită operație de finisare și, adesea, o rearanjare a versurilor, o grafică mai apropiată de cea tipărită. Dacă nu ies, nici nu vor ieși, așa că renunț la ele.
Pentru că am vorbit de poezie. În cîteva din textele mele poetice apare, aproape identică, o formulă: „apa mov a iazului din copilărie”, cu varianta „apa violet a iazului din copilărie”. Mai mulți comentatori au calificat asta drept o imagine suprarealistă, deși, în opinia mea, este cît se poate de realistă. Cînd am folosit formula în poezii? Habar nu am de ce a apărut acolo! Din pricina calificărilor cu pricina, am pus mintea la contribuție pe cale introspectivă și mi-am dat seama că era o imagine pe care o văzusem, pe la 5 - 6 ani, într-o zi de august, pe la ora 16 - 17, cînd se apropia înserarea. Așa am văzut eu iazul atunci; deci, așa a fost, așadar este o imagine realistă, cu precizarea că era un produs al memoriei imaginare, indiferent că este posibil să fi fost o iluzie optică, o glisare de atunci sau că acest proces s-a petrecut ulterior, poate chiar în momentele cînd scriam formula.
De altfel, în opinia mea, expusă în Literatura, ce poveste!, literatura este întotdeauna realistă! Mai mult, mereu este și biografică. De bună seamă, dacă operezi cu un concept multidimensional al realității, incluzînd acolo realitatea zisă fizică, cea psihologică, cea simbolică și, de mai puțină vreme, pe cea cyberspațială. Și, desigur, dacă în biografie nu incluzi numai date zise obiective, evenimente databile și alte asemenea repere, care nu sînt decît scheletul, căci în întreaga bogăție a unei vieți intră și visele, închipuirile, fantasmele, amintirile falsificate, imaginile despre sine și despre lume în întregul său. Aceasta este o persoană în întregul său, așa este și un scriitor sau altă specie creatoare!
Unii comentatori au constatat că unele dintre povestirile mele sînt biografice sau că au o intensă tramă autobiografică. Așa este, însă doar cu condiția să înțelegem biografia în sensul propus mai sus. Da, apar eu însumi în unele povestiri, apar și diverși prieteni sau cunoscuți, uneori și cu numele reale, dar lucrurile sînt ceva mai complicate - uneori „fur” întîmplările altora în folosul personajului cu care mă identific, de obicei cel narator, le „dăruiesc” pe ale mele altora, modific pînă la nerecunoaștere evenimente, prezentînd varianta fantasmatică, pe altele le inventez pur și simplu.
Da, încerc să pun în folosul cauzei, care este opera, de orice gen și de orice dimensiuni, memoria imaginară. Fără aceasta, n aș fi nimic; oricum, n-aș fi un creator; în fapt, fără ea, cred că nimeni n-ar fi nimic. Creativitatea este un fel de dar, un dar de care trebuie să ai grijă, trebuie să-ți mobilezi mintea și să n-o lași să se lenevească. Stimulii sînt cei care pot face asta, voința în sine e neputincioasă. Nu știu dacă am reușit să vă conving, mai ales că nu pot dovedi aproape nimic pe cale științifică, dar așa cred eu că merg lucrurile. Din experiența personală, care înseamnă și cititul, și trăitul cît este posibil de autentic, și introspecția, și cele cîteva lucruri care am impresia că vor rămîne în urma mea…
Este interesant ce mi s-a întîmplat cu această temă la care mă gîndesc de pe la 17 ani. Și ca să vedeți cum funcționează memoria - am spus că am urmat studii de psihologie din pricina ei! În realitate, mi-am adus aminte că am urmat acele studii pentru că iubita mea de atunci voia să dea examen la psihologie, iar eu m-am reorientat din această pricină…
Însă, abia pe la 25 de ani am descoperit memoria imaginară și am scris cele cîteva eseuri amintite la început, care abordau cumva tema. La 35 de ani, au apărut în volum. Apoi, a urmat o pauză foarte lungă în ce privește mărturiile scrise, pentru că note de lectură mi-am făcut mereu. Ca să mă oblig s-o aștern pe hîrtie, am propus-o, ca studiu tradus în limba engleză, pentru o revistă de creativitate, acum aproape trei ani. N am scris nimic, am lăsat să treacă termenul de predare și mi-am cerut politicos scuze.
De-abia în toamna trecută am făcut o eboșă de cîteva mii de semne. Iar cînd poetul Nicolae Coande m-a invitat la un ciclu de conferințe, deși puteam opta pentru orice subiect doream, am ales iarăși tema; trebuia să scap de prima ei formă cumva. Mai departe? Să vedem, am adunat o mulțime de fișe de lectură, de experiențe și de notații, multe autocopice, desigur…
15 05 2017 - 17 06 2024, în Iași
