Cum produce mintea opere?

Este o întrebare pe care mi-am pus-o mereu, probabil din adolescență, vîrstă la care am conștientizat - sau poate doar mi s-a părut! - că sînt un creator, un om care inventează lucruri, gînduri, imagini, idei care n-au mai existat, cel puțin nu sub înfățișarea pe care încercam să le-o dau eu. Am dat și felurite răspunsuri, cele mai din tinerețe apăsînd pe forța de invenție, de zămislire personală, care ar fi produs noul, cumva, din nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că vorba ex nihilo nihil nu este una goală. Era o explicație limpede, romantică.

Studiile de psihologie nu m-au ajutat prea mult, pentru că explicația pe care o am acum nu e foarte diferită de cea la care ajunsesem la sfîrșitul adolescenței, deci înaintea studiilor cu pricina. Și nici ceea ce am citit între timp nu mi-a schimbat radical „teoria”, care este mai degrabă o teorie practică, pentru că am formulat-o mai degrabă prin introspecție, prin analiza post-festum a modului în care au apărut unele din produsele minții mele, decît ca un efect al lecturilor.