Postmodernismul este definit în DEX, ca fiind o tendință culturală, apărută în deceniul șase al secolului XX, care indică o îndepărtare de cultura elitistă a modernismului, în direcția unei abordări eclectice și populiste. Totuși, cei doi termeni, eclectism și populism sunt în contradicție și determină două tendințe diferite în artă.
Postmodernismul a extins aria exprimării de la forma agreată de elita momentului la toate formele de nișă posibile simultan și, astfel, a scăpat de sub controlul strict al unei elite de curatori, deoarece nici cei mai buni dintre cei buni nu pot stăpâni fiecare curent artistic în același timp. Postmodernismul a deschis capcana populismului, dorința de a ajunge la cât mai mulți consumatori, deși probabilitatea ne arată că niciun curent artistic nu poate depăși 5%, decât dacă societatea nu e liberă. Populismul nu poate exista decât în comunități controlate, manipulate, ori asta intră în conflict cu multiculturalismul, apărut după anii ’90. De unde și limitele postmodernismului, care a încercat să reconecteze prin eclectism, ori eclectismul nu este stabil, el degenerează rapid, ori în noi curente de nișă, ori în bizarerii individuale (artist shit?).
În eclectism se obține valoare din îmbinarea artistică a elementelor eterogene, chiar opuse, fiind un suport ideal pentru filosofia marxistă bazată pe lupta de clasă și emergența valorii prin dialectică. Eclectismul însă nu duce la o manifestare omogenă, a rezultatelor, nu duce la apariția unui anume curent, ci este creativ, divergent, cu mult mai multe ieșiri decât intrări, pentru că puține elemente se pot combina în multe feluri, fiecare combinație având propria valoare, conform propriilor criterii.
Pe de altă parte, eclectismul este metoda ideală pentru a folosi unui scop, iar în postmodernism metodei eclectice i s-a dat un scop politic: populismul. Fără această direcție dirijată, eclectismul diverge în miriade de exprimări și generează continuu noi curente, însă direcția dată de politic o ține centrată pe un scop, iar valoarea e dată de capacitatea de a atinge acest scop.
Astfel, postmodernismul este primul curent a cărui valoare derivă din combinarea și jocul mai degrabă intelectual, a cărui sursă este livrescă, îndepărtându-se de arta inspirată de natură, de viața oamenilor sau de sentimente și emoții, devenind adesea o unealtă a unei ideologii politice. Deși nu e în totalitate lipsit de valoare, prin îndepărtarea de artă ca reflectare a vieții directe și prin scopul definit politic, postmodernismul are și o valență manipulatorie, care duce la apariția unei repulsii viscerale a omului de rând față de acest curent care se vrea popular.
În 1989, odată cu căderea zidului Berlinului, putem spune că s-a încheiat etapa postmodernă, pentru că, odată lipsit de controlul ideologic populist, eclectismul a explodat în mii de curente și a generat policulturalism. Putem spune că optzecismul a fost ultima manifestare a postmodernismului, iar de atunci nu a mai putut fi definită o mișcare culturală dominantă, pentru că niciun critic nu a abordat mișcările nou apărute pentru a le cataloga și defini criteriile valorice ale acestora, deoarece critica de specialitate nu a putut depăși mentalitatea monoculturalismului și caută în continuare acel curent dominant care nici măcar nu poate exista în policulturalism.
Această dezvoltare fără precedent a artei, eliberată de criteriile elitei de moment, a dus la o explozie a modurilor de exprimare a artelor, fiecare artist având propria filosofie și propriile criterii valorice, un multiculturalism ce a permis libertatea de evoluție pentru fiecare nișă, o bogăție dincolo de capacitatea criticilor de artă de a parcurge, și de aici orice tentativă a criticilor la modă de a ierarhiza și-a atins limitele, ceea ce a dus la inevitabila concluzie că orice poate fi artă atâta vreme cât există cineva căruia să-i placă.
Limita recunoscută a capacității criticilor de a evalua fiecare curent artistic de nișă, cumulată cu numărul ridicat de curente valoroase, existente simultan, ca o consecință a exploziei libertății de exprimare, eliberată de limitările curentelor dezvoltate pe lângă școlile culturale, a dus, nu doar la incapacitatea criticii de a evalua toate operele din lipsă de timp, dar și la incapacitatea de a le evalua valoarea conform cu criteriile specifice fiecărui curent. Nu reaua voință a criticilor a determinat un astfel de eșec, ci mai degrabă lipsa de expertiză pe domenii de nișă, în care nu s-au format școli artistice.
Despicând firul în patru și considerând fiecare variație culturală ca fiind propriul curent, se poate ajunge până la a considera că fiecare artist este un curent artistic în sine, iar fiecare consumator – un critic, ori asta nu e definiția artei, ci a gusturilor personale, pentru că arta e ceva împărtășit, un acord între artist și consumator, un contract valoric în interiorul unui grup, oricare ar fi numărul de indivizi ai acelui grup. Cei care au renunțat la critică, considerând că artă este orice place cuiva, sunt cei care au renunțat la valori colective, abandonând arta în favoarea gusturilor, ori gusturile nu se discută, nu se evaluează critic, doar se satisfac.
Întorcându-ne la artă, putem observa cum multiculturalismul s-a izbit de două ziduri: conservatorismul, care a ridicat cortine de fier, negând orice nu aparținea propriului curent, respectiv izolaționismul, care se refugiază în propria nișă. Un multiculturalism real, bogat în forme de exprimare, nu poate exista decât în democrațiile liberale, unde nu numai că e permisă libertatea de exprimare, fiecare individ fiind expus tuturor curentelor și lăsat să aleagă liber la care dorește să adere, ci și existența concurenței, care pune în contact curentele și le obligă să își arate fiecare valoarea și capacitatea de a stârni rezonanțe consumatorilor.
Teoria performanței ne arată că într-o societate liberă, concurențială, radical din numărul de indivizi obțin jumătate din performanță. Asta face ca în orice grup liber, cele mai numeroase curente să nu depășească 5% din populație. Când un curent artistic depășește 5%, avem un indicator că acea societate nu este liberă în exprimare și există o elită care îl impune. Faptul că un curent este impus, nu-i crește acestuia valoarea (nici curentului și nici celor mai valoroși artiști care crează în spiritul acelui curent), dar ne arată că celelalte curente sunt blocate, iar artiștii cenzurați, minimizați, izolați, ostracizați.
Indivizii nu se supun legilor statisticii, ei scapă predicțiilor matematice și sunt capabili să atingă performanțe dincolo de limitele oricărui curent, dar în siajul lor putem spune că niciodată curentele generate de ei nu vor depăși limita statistică de 5%, decât, desigur, dacă libertatea de alegere este manipulată în acea direcție.
Acest conflict dintre multiculturalism și populism, declanșat de filosofia aflată la baza postmodernimului, nu poate fi rezolvat prin eclectism, deoarece acesta este instabil, și poate funcționa cel mult drept etapă tranzitorie. Evoluția nu poate fi decât în spiritul epocii, și este clar definită în filosofia marxistă: prin contradicția dialectică, soluția depășește limitările curente și devenirea emerge pe un nou palier filosofic, însă fără a putea prezice care este acesta.
Eclectismul, pe cât este de promovat pe atât este de dificil, pentru că presupune un bun gust care însă nu se poate manifesta decât la cei care, ori au o intuiție nativă de a îmbina curente diferite, ori la cei care și-au cizelat un rafinament prin exersarea îndelungată a pasiunii creative. De cele mai multe ori, eclectismul eșuează într-un amestec entropic, fără valoare, de unde și spiritul epocii: Shitgeist.
Soluția unui conflict dialectic se află întotdeauna în alt plan decât cel al conflictului, adică soluția postmodernismului se află pe alt nivel decât cel al curentelor artistice clasice, pentru că încă de la începutul artei, fiecare curent artistic este bazat pe un tipic, un model, o mască, iar dincolo de măști, dincolo de artă, se află sensibilitatea autentică.
După modernism, care este încununarea artei prin elevarea la cel mai înalt nivel, a urmat postmodernismul, prin îmbogățirea artei la toate nivelele și pătrunderea ei în toate nișele. Nu mai este nimic de descoperit, nimic de experimentat, nimic de arătat. Nimic care să te facă să te afiliezi la un curent. Nimic care să te mai facă să te simți într-un fel anume. Nu mai rămâi decât tu. Fără uniformă, fără mască. Fără atașamente. Tu, pur și simplu. Poate că acesta este și motivul pentru care nu s-a observat că postmodernismul s-a sfârșit în 1990 și încă nu se poate defini noua paradigmă: policulturalismul.
Policulturalismul de azi, în care suntem de peste trei decenii, nu are vreo legătură cu alăturarea monoculturilor tradiționale, ci este o consecință a libertății de exprimare, un efect al capitalismului culturilor aflate în concurență liberă. Policulturalismul apărut ca urmare a divergențelor naturale nu este derivat din specificitățile locale, ci este o dezvoltare implacabilă, generată de capacitățile creatoare eliberate de restricțiile elitelor.
Acest curent policultural nu este încă dominant, dar este semnificativ în generația tânără și se manifestă prin oameni care își doresc o viață de calitate, fără lipsuri, fără excese, fără conformism, fără afiliere, dar variată și bogată în experiențe. O generație care nu vrea decât să își bifeze ”bucket list”-ul și să își trăiască experiențele de viață.
(va urma)
martie, 2023
