MOTTO: „Am nevoie de cineva / care să mă protejeze / de toate măsurile pe care le iau / pentru a mă proteja.” Banksy
Profilul cultural (istoric, dar și cel actual) ne arată că în România suntem centrați pe valori de supraviețuire, ceea ce ne plasează în zona culturii raportate la autoritate ori, numai cultura urbană, raportată la nevoi personale, poate manifesta autenticitatea, sinceritatea și sensibilitatea generatoare de artă..
Cultura românească, încă de la înființarea statului modern, cu etape cuprinse în intervalul 1859-1878, se află sub semnul agresivității. Dacă în perioada monarhistă predomină agresivitatea fizică a statelor străine, în perioada comunistă a existat o agresivitate complexă fizico-psihică a securității, un mix de influență străină, de ocupație sovietică și influență locală de represiune politică. După revoluție, lipsiți de agresori, dar cu agresivitatea deja integrată ca mod de viață, românii descoperă autoagresarea psihică. Acestă agresivitate continuă duce la o exacerbare a culturii valorilor, cultură care se raportează la autoritate. Scurta perioadă a existenței statale și culturale românești nu a fost una propice, ci întreruptă de războaie și apoi devastată de cenzura comunistă. Efectele comunismului sunt multiple, începând de la introducerea sistemului valoric în artă și în mod special în literatură, și ajungând până la frica generalizată de represiune, frică generatoare de comportament literar duplicitar și comunicare aluzivă.
Ideologiile, bazate pe orice fel de principii filosofice, religioase, politice și sociale (regalismul, naționalismul, comunismul, cultul personalității dictatorului, dar și woke-ismul), se află în acest spectru al culturii raportate la autoritate. În fapt, orice creator de cultură moralist/idealist/utopic, orice creator care în operele sale emite sentințe valorice, se pune în poziție de autoritate. O cultură nu poate genera artă decât dacă reușelte să își formeze elite.
În prima etapă a existenței statului român, monarhică, elitele erau formate în școlile din marile universități europene, fiind puternic conectate la universalitate și fiind calitativ la același nivel (I.L. Caragiale, Bacovia). Chiar dacă la vest de Carpați exista deja cultură urbană, aceasta avea mai degrabă un specific de provincie imperială, conectată fiind la marile centre urbane occidentale, adresându-se, în special, etniilor privilegiate, fără a avea o reprezentativitate regională.
Comunismul nu a creat elite culturale proprii, dimpotrivă, a distrus elitele interbelice, creând pseudo-elite, într-un elitism surogat, pentru că restricțiile interiorizate îndepărtează omul de autenticitate, iar instinctele defensive, odată activate, blochează capacitatea individului de a mai fi în contact cu intuiția și sinceritatea, cu mecanismele dezvoltării personale. Un om care nu evoluează continuu, nu crește, care nu este liber de constrângeri, nu va deveni nicodată suficient de rafinat și autentic pentru a putea fi considerat elită. Noile elite din perioada postcomunistă sunt încă în curs de formare, prin schimb de generații, dezvoltându-se greu, pe fondul agresivității generale, specifice turbulențelor tranziției, dar și a frânei sistemului valoric conservator, bazat pe supraviețuire.
Cultura urbană în România a luat avânt abia în secolul XIX, odată cu formarea statului național, centrat pe etnia română și pe dezvoltarea unei clase intelectuale proprii, educată în universități autohtone.. Odată ce a fost introdus învățământul gratuit și obligatoriu, s-a creat o masă critică de cetățeni alfabetizați, iar dintre ei emerge natural un grup de cititori și degustători de arte. Consumatorii de cultură, pe fondul restricțiilor programelor tv și radio din comunism, s-au îndreptat spre unica resursă disponibilă, cartea, chiar dacă și aceasta era atent cenzurată. Au ”scăpat” rigorii cenzurii doar literatura SF, care prezenta lumi ireale și, astfel, facilita acceptarea lumii absurde creată de cenzorii securității; respectiv poezia, care facilita deschiderea emoțională. Prin poezie, mai apoi, se puteau infiltra mecanisme de influențare a gândririi, de exemplu prin obligarea poeților de a scrie poezie ideologică, pentru a primi dreptul la publicare.
După revoluție, dispărând cenzura, toată acestă masă de cititori a avut la dispoziție o explozie de carte, în special internațională. Nu doar ca număr, dar și în specii literare diferite. Pe lângă SF-ul internațional și romanele polițiste din primul val au apărut cărțile erotice (Sandra Brawn), apoi scriitori autohtoni de mister de o calitate îplatformndoielnică (Pavel Coruț, Radu Cinamar), însă acest val s-a diminuat pe fondul diversificării gusturilor cititorilor. Nevoia de divertisment a fost satisfăcută de o explozie de tabloide, televiziuni noi cu emisiuni după rețete populare occidentale și literatură străină de succes, sufocând pur și simplu creația românească care și așa era destul de fragilă și limitată, după decenii de cenzură. Autorii internaționali care au invadat piața românească de carte au copleșit calitativ opera scriitorilor autohtoni, iar internetul mobil și social media, ca formă de divertisment, au dat o nouă lovitură târgului de carte, mutând o parte din literatura tipărită în format electronic, sub forma fișierelor pdf, a blogurilor, ori a clipurilor de texte literare citite de autori pe YouTube. Să nu uităm de FaceBook, cea mai ieftină platformă de promovare, care a fost invadată de scriitori.
Revoluția din 1989 a reprezentat un șoc cultural, populația experimentând trauma supraviețuitorului. Intrați în lumea liberă, concurențială, scriitorii, în marea lor majoritate, în loc să încerce să se dezvolte personal și să scrie cât de bine pot despre experiențe de viață complexe, cu personaje complexe, au preferat să se scufunde cu vehemență doar în redarea unilaterală a temerilor, anxietății, tulburărilor, urmând o viziune a eșecului.
Centrele culturale de influență au ca factor comun supraviețuitori ai represiunilor care au transmis inconștient un sistem de valori, numai că, valorile, deși sunt importante pentru supraviețuirea unei culturi, sunt incompatibile cu creația artistică. În acestă pleiadă de mentori care, precum Țuțea, au transmis judecăți valorice, și, implicit, au pus lacăt pe potențialul creativității artistice, exsită totuși și nume remarcabile, oameni care, încercați fiind, nu s-au lăsat marcați de lupta pentru supraviețuire, ci chiar și în acel mediu abrutizant au continuat să trăiască, să se dezvolte ca ființe umane, să își șlefuiască calitățile și să își mențină sensibilitatea.
Un exemplu este Nicolae Steinhard, mai ales cu Jurnalul Fericirii. El s-a remarcat și a rămas în conștiința cititorilor pentru că, în ciuda anilor de carceră și tortură, nu a devenit un scriitor revendicativ, condus de agresivitate, frică și moarte, nici un victimizat literar. Pentru că toate scrierile sale sunt pline de viață, dovedind capacitatea de creștere, de profunzime intelectuală, empatie, chiar și în acel mediu extrem de ostil, care ar fi transformat pe oricine într-un supraviețuitor. Adică, un om frânt și apoi eliberat spre a răspândi înfrângerea, precum Țuțea, Noica și reprezentanții Școlii de la Păltiniș, cei care au dus mai departe linia lui Noica. Deși puțini ca număr, există totuși și scriitori postmoderni care au scăpat capcanei supraviețuitorului, dându-și frâu liber creativității, printre care Liviu Antonesei, Florin Iaru sau Viorel Ilișoi. Scriitori precum Herta Muller, fiind întotdeuna excepții de la reguli, nu se supun analizei de față.
România nu are o cultură urbană specifică semnificativă, fiind puternic ancorată în cultura universală, însă aceleași mecanisme istorice care ne-au orientat spre universalitate ne rețin într-un conservatorism al formelor. Zbuciumul istoric din spațiul românesc, a făcut imposibilă stabilitatea și continuitatea necesară sedimentării unei culturi locale. Abia după obținerea independenței au apărut primele școli românești, dar chiar și acestea sunt inautentice, fiind copii ale unor modele occidentale și promotori ai universalității. Un secol și jumătate este un timp limitat, prea scurt pentru a se ieși din sfera valorilor de supraviețuire de grup și a se intra în spectrul valorilor generate de liberă exprimare și dezvoltare a personalității individului. Acestă orientare spre valori de supraviețuire ne face reticenți la schimbare și ne ține în coada curentelor artelor, precum Eminescu care a fost numit ultimul romantic al Europei și Postmodernismul, care încă domină arta românească, deși este inadecvat culturii mileniului trei.
Conservatorismul face ca indivizii să rămână consecvenți cultural și să nu iasă din zona de confort însușită în tinerețe. Conservatorismul împiedică evoluția individuală, creșterea ca ființă și diversificarea culturală. În România, preferința culturală nu se schimbă prin evoluția afinităților individuale, ca urmare a autoactualizării personalității, ci prin schimbul de generații. În ariile culturale occidentale, orientate spre expresia inividualității, preferințele culturale ale indivizilor se schimbă constant, evoluând odată cu omul, care se poate adapta și schimba continuu în timpul vieții.
Omul policultural, opus conservatorului, nu încetează a evolua, fiind capabil să se reinventeze de mai multe ori pe parcursul vieții, chiar și după pensionare. Urmând acest principiu al evoluției continue, lumea europeană a adoptat principiul educației continue în sistem Bologna, începând cu anul 1999. S-ar putea spune că atât scriitorii cât și cititorii au nevoie de educație, dar este greșit, tocmai educația fiind cea care îi încătușază.
Școlile de creativitate pentru viitorii scriitori nu fac exerciții pentru descătușarea personalității artistului, pentru eliberarea din propriile limite experiențiale, pentru adunarea curajului de a experimenta onest subiectele dificile, interzise ori sensibile, ci dimpotrivă, încătușază în tehnici literare și îndrumă spre subiecte și personaje clișeistice, dacă sunt private din această perspectivă. Școala primară, secundară și universitățile nu pot ajuta nici ele, pentru că se ocupă de formă și structură, de educația academică, formală, încorsetând viitorii citiori în limite de așteptări. Critica este la rândul ei prizonieră a sistemului valoric, ori a non-combatului celor care monetizează acestă ocupație, refuzând cu toții de a își face cunoscute aprecierile calitative asupra lucrărilor analizate.
Cultura românească postdecembrită este dominată de sisteme valorice care impiedică exprimarea artistică prin mecanisme multiple:
• agățarea de trecut, de curente de exprimare perimate, care nu reflectă starea de spirit a omului contemporan anilor '90: postmodernismul;
• încorsetarea în forme structurale clasice, structuri de roman scolastice, structuri de poezie predefinite, structuri epice de orice fel, validate în trecut și reutilizate atât din lipsa de imaginație cât și de teama criticii care condamnă neobișnuitul, excepția, ieșirea din cutume;
• impunerea de valori, care prin scopul educativ impune cititorului ce să gândescă despre personaje, scriitorul în aroganța lui prin încercarea de a manipula valorile cititorului dovedește că îl desconsideră și astfel și-l îndepărtează;
• dihotomia bine-rău, care lipsește personajele de complexitate și îi transformă în arhetipuri și fantoșe, în special pe cele etichetate a fi negative;
• tabuuri, care îi fac pe scriitori să se ferească de subiectele sensibile;
• lipsa de profunzime, complexitate. care lipsesc personajele de calitățile unice, specifice, ce îi individualizează făcundui remarcabili, și împingândui spre zona arhetipului șters indistinctibil intre o poveste și alta;
• frica, care îl blochează pe atrtor în a își explora sensibilitatea și a o expune public, frică ce îl face să își limiteze subiectele și amploarea povestirii, și să nu își dezvolte personajele;
• presupunerea, care îl face pe autor să scrie despre ceea ce nu cunoaște și nu stăpânește, și astfel scriitura lui e inconsecventă, iar personajele nu sunt credibile. Scriitorul trebuie să evite să scrie despre ceea ce nu cunoaște și nu stăpânește cu desăvârșire;
• lipsa de sensibilitate a scriitorului nu doar își agresează cititorul, dar îl face și incapabil să scrie despre subiecte delicate ori din zona tabu;
• aroganța, creează lumi ficțiuni reale superficiale, abia schițate, nu lasă loc pentru creativitate și sensibilitate;
• izolarea, face ca o parte semnificativă dinstre creațiile artistice de calitate să nu fie niciodată expuse publicului, ori pentru că artistul trăiește în condiții de sărăcie inimaginabilă, precu Ion Bârlădeanu, autor de colaje și om al străzii, descoperit în 2008, ori pentru că artistul, din motive personale, nu dorește să publice, iar opera sa e cunoscută doar de un cerc restrând de prieteni, ajung cunoscuți doar dacă i se ”fură” opera spre a fi publicată, precum Mihai Eminescu;
• imitarea – dorința scriitorului de a copia succesul sau de a dovedi că poate scrie un text mai bun decât cel la care se raportează, îl face să își asume un stil sau un subiect care nu-l reprezintă și care poate duce la suspiciune de influențare ori chiar de plagiat.
Aceste mecanisme care împiedică expresia artistică afectază deopotrivă scriitorul și consumatorul, care își formează așteptări specifice pentru fiecare mecanism prezentat anterior și devine consumator de lectură non artistică, nefiind capabil să mai recunoască și asimileze noutatea, fiind blocat în așteptări pentru personaje clișeistice, poziționate dihotomic pe palierul bun-rău, povești căldicele care nu deranjează, nu atacă subiecte tabu, dar debordează de momente moralizatoare.
(va urma)
septembrie, 2023
