Omul e creator de tehnologie dar tehnologia nu poate fi integrată social decât prin artă. Fără artă, tehnologia se retrage în zona mistică, a magiei, a vrăjitoriei. Prin artă, tehnologia intră în cotidian, se asimilează cultural și se banalizează până la firesc.
În urmă cu milioane de ani, primii hominizi foloseau pietre pentru a sparge nuci. Era o misiune complicată, pentru că pietrele trebuie alese cu grijă, să aibă duritatea, mărimea și forma potrivite. Apoi, se mai pune problema nicovalei, de obicei o piatră masivă, cu un căuș în care se poate așeza nuca. Nicovala fiind grea, iar pietrele potrivite dificil de găsit, adeseori aflate la distanță de locul cu nuci, se foloseau calcule intuitive de optimizare a distanțelor de parcurs: ce să transport? Nicovala grea, mai aproape de copaci? Nucile, la nicovală? Pietrele de spart nuci, de multe ori, se pierdeau ori se furau și trebuiau ascunse. Treburi complicate care chiar și în prezent dau de furcă rudelor noastre, primatele.
Ce legătură are spartul nucilor cu arta? Are! Pentru că fiecare dintre noi a spart nuci și fiecare s-a lovit peste degete și s-a speriat de pietre. Această primă frică a dat naștere tehnofobiei, o traumă ancestrală, ce ne însoțește și în prezent, mai mult decât oricând, din cauza avântului tehno-magic din prezent. Descoperirile sunt atât de frecvente încât, dacă clipești, ai ratat valul schimbării.
De ce tehno-magic? Pentru că o tehnologie suficient de avansată nu poate fi discernută de magie (Artur C. Clarke), iar astăzi mai toate tehnologiile sunt suficient de avansate pentru a fi considerate magie. Și, iată cum, pe terenul fertil al fricii de necunoscut iau naștere conspirații: 5G, HAARP, Ancient Aliens și altele.
În ultimii ani o nouă formă de tehno-magie se arată la orizont, mai înspăimântătoare decât oricare alta: Inteligența Artificială (Artificial intelligence – AI), cu un aspect magic mult mai pronunțat, pentru că nu are o bază fizică vizibilă, fiind doar o voce care îți vorbește din lampă și e pregătită să îți îndeplinească dorințele la comanda vocală.
AI-ul e magie pură, pentru că nimeni nu știe cu adevărat cum funcționează. Se asamblează niște algoritmi de bază, care sunt capabili să scrie și să rescrie alți algoritmi, apoi se hrănește cu date și obiective. AI-ul crește singur și, pe măsură ce crește, e hrănit cu alte date și alte obiective.
AI-ul este atât de inteligentă, încât, poate vorbi în limbi în care nu a învățat-o nimeni să vorbească. E suficient ca acea limbă să se afle într-o bază de date accesibilă pentru ca, din traducerile și dicționarele disponibile, AI-ul să învețe singură să o folosească în câteva secunde. Nimeni nu știe care e cu adevărat algoritmul și ce se află în interiorul acestei cutii negre. Nimeni nu știe ce funcție e înscrisă, în care parte a codului și cum să modifice codul, pentru a obține un răspuns anume. De aici și sentimentul de magie.
Chat GPT și Bard sunt duhurile din lampă. Și aici intervine arta. Primele spărgătoare de nuci nu erau doar sursă de hrană, erau și sursă de mitivi fascinație. Ca prin magie, oamenii primitivi desfăceau nucile dure și se hrăneau cu miezul moale, iar pocnetul pietrei pe nucă năștea un reflex pavlovian, anticiparea satisfacției ce urma.
Această asociere a ritmului pietrelor lovite și a nucilor sparte s-a imprimat în codul genetic uman, în milioane de ani de spart nuci (și se reflectă azi în zgomotul liniștitor produs de vesela de bucătărie, când se pregătește masa), iar în zilele de belșug, când toți erau hrăniți și odihniți, oamenii simțeau lipsa plăcută a zgomotului pietrelor ciocnite. Așa că, fără a sparge nuci, au ciocnit pietre; de data aceasta, doar din plăcerea receptării sunetului. Mai întâi simplu, apoi ritmic, apoi căutând pietre speciale pentru sonoritate, adăugând lemne și tobe. Așa s-a născut muzica.
Arta de a ciocni pietre a alungat frica de lovire accidentală peste degete. Utilul a devenit plăcut, iar plăcutul a adus dorințe de perfecționare și a copleșit frica durerii, care înainte era întrecută doar de foame.
În paralel, din necesitatea de a lega părul pentru a nu se încâlci în tufișuri (mai înainte de a descoperi tunsul), s a dezvoltat împletitul, care a dus la apariția coșurilor, a hainelor, sulițelor, topoarelor, arcurilor cu săgeți; dar a dus și la apariția fricii de a fi legat, lovit, înțepat, încurcat în plase și capcane și, din nou, a generat și o altă formă de artă, a esteticului împletiturilor.
Descoperirea pigmenților a dus la descoperirea picturii, mai întâi a pereților de stâncă, naturali, apoi a pereților caselor neolitice și, în cele din urmă, a frescelor. Dacă pigmenții au fost descoperiți mai întâi în scop utilitar ori artistic, nu vom ști niciodată, dar știm că pictorii s-au străduit alchimic să găsească noi pigmenți și noi vopseluri, până la revoluția industrială, când vopselurile le-au venit dea gata la găleată, tub ori spray.
Tot așa, descoperirea fotografiei a dus la eliberarea picturii de nevoia de a reflecta realitatea și, dispărând criteriul fidelității reprezentării, artistul a putut elibera pe pânză fantezia, creativitatea punând pe șevalet propriile emoții, în culori și forme impresioniste. Pigmenții, tipurile de vopsea (ulei, acrilic, acuarelă), duc la apariția a noi tehnici de redare și, implicit, a noi curente artistice, bazate pe linii, puncte, pete, stropi, alăturări de culori, inversiuni de culori și straturi cu diferite transparențe.
Tipografia a reprezentat un nou salt tehnologic care, pe fondul analfabetismului, a adus cu sine frica de carte, iar pentru a o înlătura, artiștii au inventat literatura, romanele cu povești fabuloase de viață, ori volume de poezie, plină de sensibilitate. Încetul cu încetul, s-a ajuns la banalizarea cărții prin cotidienele jurnalistice, iar prin ieftinirea hârtiei și apariția caietelor de desenat, a dispărut frica de alfabetizare și s-a intrat în normalitate prin jurnalele intime.
Fiecare tehnologie nouă aduce un dublu salt cultural: creează o artă nouă, specifică tehnologiei respective, și eliberează arta veche de anumite caracteristici pe care noua tehnologie le deține. De exemplu, după apariția fotografiei, Van Gogh, eliberat de necesitatea capturării formelor pe care fotografia o făcea la perfecțiune, s-a concentrat asupra fundalului. Când a pictat noaptea înstelată, pământul și peisajul au fost doar ancore, cerul devenind protagonistul; iar Munch, eliberat de necesitatea reprezentării fidele a chipului, a putut transmite emoția interioară, prin transformarea trupului în întregime, în expresia unui țipăt.
Noi tehnologii au dus la apariția a noi forme de artă, de această dată o artă tehnică, care nu e la dispoziția artistului de rând. Prima fotografie din spațiul cosmic, care a reprezentat Pământul, a adus un salt în conștientizarea omenirii că trăim pe acea mică piatră albastră.
Telescopul Hubble a adus imagini noi cu nebuloase fantastice în formă de ochi, crab, cap de cal și a inspirat noi expresii religioase prin nebuloasa Pilonii creației. Microscoapele electronice de mare rezoluție au fotografiat universul mic în detalii inimaginabile și am văzut pentru prima oară cum arată cu adevărat o furnică, o albină, celulele, ADN-ul uman (în reconstituire sub forma dublei spirale) și chiar atomii. De la televiziune și computere a mai fost doar un pas până la internet, telefonia mobilă și imersiunea în virtual, acea lume magică în care totul e posibil, și fiecare e propriul dumnezeu pentru lumea creată.
Odată cu apariția computerelor, lumea reală migrează în digital, programele imită tehnicile reale, se pot simula lucrări în virtual fără să mai consumi materiale, și adăugând funcția de undo/ redă înapoi, împreună cu alte tehnici specifice spațiului virtual (secționare, mărire/ micșorare, straturi), poți depăși creativ orice limitări impuse de realitate. Mai mult, virtualul a eliberat artistul de necesitatea de a deprinde tehnici manuale și abilități fizice, concentrându-și efortul de dezvoltare strict pe partea creativă, iar roboții și inteligența artificială preiau partea de execuție fizică: imprimante color, imprimante 3D, aparate ghidate laser pentru sculptură CNC.
De asemenea, toată dificultatea fizică de realizare migrează în virtual, iar virtualul poate programa schița arhitecturală, imposibil de calculat de mână. Apar structuri pe care numai un computer le poate soluționa (cum ar fi calcularea rezistenței materialelor), eliberându-se un nou model de arhitectură posibilă fizic, o arhitectură organică, dinamică (Opera din Sydney).
Nu numai tehnicul migrează în virtual, ci și jocul, socializarea, spațiul de relaxare, hobby-urile și, astfel, se crează o lume virtuală care cuprinde artă virtuală, în expresii imposibile în lumea reală (World of Warcraft). Din spațiul virtual, prin intermediul comic-con-urilor și a festivalurilor cosplay, lumea virtuală invadează spațiul real (Pokémon GO).
Frica de computer a fost depășită cu ajutorul jocurilor. Fiecare joc nou a apropiat oamenii de proiectarea asistată, apoi jocurile au fost reinventate, pentru fiecare generație, trecând de la Tetris prin Populus, la Minecraft. Frica de interacțiunea cu PC-ul a fost preluată de Siri, Alexa și vocea de la GPS-ul auto, obișnuindu-ne cu AI care ne vorbește. Toate acestea ne-au pregătit pentru Chat GPT și BARD.
Frica de AI a dat naștere unor ficțiuni de genul Fundația/Asimov (frica de roboți), Dune/ Frank Herbert (frica de AI), Terminator (frica de a fi reduși la rolul de baterii pentru roboți), dar arta a găsit metode de a ne arăta că această frică e neîntemeiată, pentru că, în fapt, în spatele fiecărei AI devastatoare se află un om care a stabilit obiectivele direct sau indirect – Age of Ultron, iar cel mai probabil, o AI suficient de avansată va considera că omenirea e primitivă și va pleca în univers, căutându-și propria cale White Vision (WandaVision).
Apoi, frica de abandon a fost înlăturată, printr-un ultim gest binevoitor al AI, care a lăsat în urmă o soluție (în Zona Zero/Frank Herbert), prin trupul regenerat al omului, căruia i-a copiat personalitatea primară, l-a revigorat pentru a conduce revoluția care îl va salva din impasul cultural.
Fiecare nouă tehnologie a dat naștere unei forme de artă, iar menirea artei este de a deschide mințile spre utilizarea acelei tehnologii și a alunga fricile ce însoțesc tehnologiile nou inventate. Fără artă, tehnologia rămâne doar o unealtă pe care o folosești numai în caz de strictă necesitate și doar împins de la spate de frică (energia nucleară). Prin arta, tehnologia este folosită din dorința de a crea frumos și bunăstare, plătind fără frică prețul eșecurilor inevitabile procesului creației (sutele de încercări ale laboratoarelor Edison până la inventarea becului cu incandescență ar fi un exemplu).
În trecut, descoperirile erau rare, poate una la câteva generații, iar calea artistică de a depăși această frică odată descoperirea făcută, se împământenea și devenea tradiție. În prezent, ritmul schimbărilor este atât de mare, încât tradițiile nu mai pot îndeplini acest rol. Ritualurile tradiționale menite să înlăture anumite frici provocate de descoperiri (tehnologice, filosofice, spirituale ori ideologice) sunt depășite de ritmul schimbărilor, iar acest rol pierdut de tradiții a trecut din nou în sarcina artei. În prezent, arta este atât de importantă pentru că se află la granița dintre învățare și filosofie, dintre joc și dezvoltare personală, fiind singura care poate prelua povara descoperirii bucuriei de nou. Numai arta poate ține pasul cu ritmul accelerat al schimbărilor, al descoperirilor, al evoluției, pentru că fiecare nouă descoperire, fiecare nouă creație e un prototip, iar prototipul, prin definiție, e artă.
Arta singură nu poate anihila această frică de nou, așa că, în prezentul descoperirilor în care trăim, este, prin necesitate, strâns conectată cu moda, pentru că numai cultura populară, în special cea urbană, prin modele trecătoare (mode), se poate adapta dinamic și rapid la tehnologia modernă (telefonie mobilă cu internet wireless, social media etc).
Orice tehnologie sau descoperire recentă care nu reușește să urce pe valul modei, riscă să fie aruncată în hăul fricilor generatoare de conspiraționism (încălzirea globală, modificările genetice). În imensitatea culturii moderne, majoritatea este pierdută în vâltoarea cunoștințelor și rareori se află în contact cu ultimele noutăți, ceea ce, prin definiție, îi face pe mulți să fie considerați „inculți” de către cei aflați la limita de sus a cunoașterii.
Această parțială „incultură” te poate face creativ, dar creativitatea nu duce decât rareori la artă, pentru că ea doar face conexiuni neobișnuite între lucrurile cunoscute, iar în complexitatea și bogăția culturală a lumii de azi, nu faci decât să redescoperi ceea ce au descoperit alți mii de autori înaintea ta, dar pe care nu-i cunoști, pentru că cercurile sunt prea vaste și curatorii de artă prea puțini pentru a-i descoperi și promova pe toți.
Pentru a fi cu adevărat artist trebuie să creezi ceva nou, iar pentru asta trebuie să fii primul și nu poți fi primul decât dacă ești la curent cu cele mai recente descoperiri. Nu trebuie să le știi pe toate, doar un domeniu, dar acolo trebuie să înveți de la cei mai buni: filosofi, matematicieni, biologi, cosmologi, informaticieni, ingineri, orice. Numai așa poți avea o șansă să descoperi ceva nou, să depășești calitatea de artizan, de entertainer, să devii creator de cultură nouă și artă.
Despre importanța de a fi primul, avem un discurs memorabil în Hiddenfigures (2016), un film care ne prezintă feminismul nu din perspectiva activistului civic, ci din perspectiva deschizătorului de drumuri, din poziția de a fi prima femeie care a reușit să obțină o poziție socială, un post de vârf în comunitatea științifică. Pentru a fi o adevărată reprezentantă a feminismului, este irelevant activismul social-ideologic, importantă este calitatea de a fi primul. Nu doar prima femeie, ci primul om (Marie Curie, Frida Kahlo, Ana Aslan).
(va urma)
martie, 2024
