Nu optzeciștii, nu postmodernii, nu deconstructiviștii, nou-vorba sau conotațiile ori aluziile au ucis cuvintele, doar le-au dat alte sensuri. Nici influencerii, propaganda sau manipulatorii nu au ucis cuvintele. Pentru că toți se foloseau de puterea lor.
Deși nu cunoșteau sensul, primii oameni puteau simți emoția din spatele cuvintelor pronunțate de un străin, prin intonație: cuvinte răstite, mieroase, dulci, amenințătoare; orice emoție era inițial transpusă în tonalitate.
Omenirea s-a civilizat, a dezvoltat culturi locale, o identitate colectivă dată de convenții, tradiții semnificative păstrate și transmise din generație în generație. Au apărut ritualul, teatralitatea, politețea, eticheta și manierele acceptate de comunitate. Toate au alterat calitatea comunicării directe și au transformat-o în comunicare convențională, normată, loială intenției, o comunicare rezultată din statusul interlocutorilor, supusă jocului de roluri. Din acest moment, comunicarea nu a mai fost intimă – nici măcar între doi oameni – ci socială, iar subiectele discutate au ajuns să fie cele de interes colectiv, rezervând pe cele de interes personal familiei și prietenilor. Externalizarea sentimentelor a creat o conștietizare a emoțiilor, devenite obiectul reflecțiilor asupra sinelui, dar, în aceeași măsură, și obiectul cenzurii, prin culte.
O schimbare semnificativă a rolului cuvintelor s-a produs odată cu apariția tiparului, iar acesta, de fapt, a pus bazele mass-media, mai întâi prin afișe, apoi ziare etc. Deodată, informația putea fi multiplicată într-un ritm care punea câte o carte, un ziar în mâna a aproape fiecărui om, iar informația purta mai departe cunoștințele necesare revoluției industriale.
Utilitatea cărților a creat o necesitate, iar necesitatea s-a numit alfabetizare. Toată lumea trebuia să știe să scrie și să citească, așa că toată lumea a fost obligată să învețe să scrie și să citească. Între timp, revoluția industrială a extins capacitățile mass-media prin radio și televiziune. Dintr odată, alfabetizarea nu mai era o urgență, ci doar o unealtă.
Cuvintele creează ideologii, iar ideologiile duc la acțiuni ale maselor în interesul liderului (Stalin, Hitler, Mao, Ceaușescu). Ideologia este o comunicare unilaterală (de la manipulator către manipulat, niciodată invers), de aici și viciul ei ascuns în entuziasmul incipient al maselor care, la scurt timp, se confruntă cu dezamăgirea.
Precum analfabetismul funcțional, care apare atunci când alfabetizarea indivizilor are loc forțat, înainte ca aceștia să deprindă gândirea critică, ideologiile apar prin același mecanism de expunere prematură a minților la manipulare – în acest caz, expunerea la modele virtuale de relații sociale, înainte ca individul să cunoască realitatea lumii în care trăiește. De fapt, toate modelele sunt incompatibile cu realitatea, ceea ce avem nevoie fiind mecanismele de adaptare la mediul real, nu modele de încadrare într-un mediu fictiv (fascism, comunism, islamism).
Totuși, comunicarea unidirecțională a autorităților, făcută prin cuvinte declamate sau scrise, ajunge la întreaga masă a populației, deja instituționalizată și uniformizată prin școlarizarea universală, devenită obligatorie. Manipularea se rafinează, pentru că revoluția industrială nu s-a oprit aici, a mers mai departe și, prin digitalizare, s-a ajuns la comunicarea online, prin device-uri cu interfețe personalizate și rețele social-media (Facebook, Instagram, Tik-Tok etc.).
Mass-media a primit o nouă unealtă de comunicare unidirecționată către public, de data asta una personalizată, capabilă să separe grupuri țintă omogene și să catalogheze fiecare individ, conform unui profil în care, prin apartenența la grupuri, acesta poate fi încadrat într-un tipar; grupul respectiv va fi bombardat cu pachete atent alese de informații conținute discret, uneori subliminal, în mesaje care să genereze un anumit comportament: comercial (plasare de produse), politic (Brexit – Cambridge Analytica; haștagul – Votăm masiv Călin Georgescu) ori studiu social (fraze cheie de agățare: spune fără să folosești google, nimeni nu apreciază).
Când în fața evidenței nici-un fel de mesaj al autorității nu mai poate influența realitatea, unica soluție este reprimarea: shut-down, black-out, închiderea totală a internetului și izolarea populației revoltate (Revoluția anti-islamică din Iran). Chiar și acest eveniment de obstrucționare a libertății individuale ne arată că încă mai există putere în cuvinte.
Nimic nu poate opri total circulația informațiilor, mass-media știe ce se întâmplă, chiar dacă relatează puțin, rar, diminuat; informațiile sunt transmise, doar că, în ciuda faptului că ele sunt transmise și ajung la urechile tuturor, majoritatea nu reacționează. Întreaga mișcare civică occidentală, de la campusurile universitare la influencerii holywoodieni, de la activiștii woke la Greta Thunberg, cu toții tac. Nimic din ce este în afara sferei de interes nu îi poate impresiona. Nimic nu le poate schimba atenția și nici opinia.
Dacă mijloacele de comunicare contemporane sunt variate și unice în istoria omenirii, d.p.d.v. al antropologiei culturale, nimic nu s-a schimbat, pentru că oamenii nu s-au schimbat. Suntem în continuare aceeași specie cu limbaj onomatopeic, iar mintea se chinuie să dea semnificație unui sunet.
În România, cuvântul a urmat același traseu european, doar că puternic polarizat de înapoierea culturală a populației rurale, în special a celei din vechiul Regat, vs populația urbană. Până de curând, fiecare generație și-a presat copiii să învețe, uneori prin metode agresive (bătaie) pentru ca aceștia să poată avea o viață mai bună. Această agresiune constantă prin violență fizică, umilință publică, presiune psihică, a creat un fenomen social de traumă față de școală și alfabetizare, care a dezvoltat mecanisme de apărare, dezadaptative, specifice: copiat, învățat fragmentar și memorat pe de rost, fără a înțelege; deprinderi ce au subminat procesul formativ al unei gândiri critice. La toate acestea putem adăuga limba de lemn a autorităților, folosită în cei 50 de ani de comunism, pentru o intensă ideologizare a maselor.
Trauma alfabetizării a afectat nu doar Europa ci și lumea islamică unde, inițial, tiparul a fost interzis și, mai apoi, a fost utilizat doar la publicarea cărților religioase, pe care noul alfabetizat, neinițiat în exercițiul gândirii critice, nu a știut să-l interpreteze, devenind unealtă a fanatismului liderilor religioși.
În România, trauma alfabetizării a dus, prin consecință, la formarea unui puternic sentiment naționalist, ca formă instinctivă a păstrării identității. În Rusia, un imperiu multietnic (sentimentul național nefiind valid, din cauza diversității culturale) s-a născut un sentiment internațional socialist – bolșevismul (într-un mediu comun, încadrat în limite administrative date de frontiere, alfabetizarea forțată nu permite decât apariția unui singur metanarativ unificator al tuturor elementelor comune și distrugător al particularităților locale). Similar, și pentru cultura pan-arabismului islamic, unde, deși majoritatea locuitorilor sunt populații locale, acestea au fost asimilate de coloniștii arabi în imperialismul islamic (notă: islamul nu este doar o religie și nici o ideologie, islamul este un sistem social complet, ce include religia, ideologia, legislația și aparatul statal).
Revenind la România, motorul unității naționale în alfabetizarea populației needucate a fost mass-media de propagandă, care a folosit cuvinte de putere pentru a coagula și exploata sentimentul național, un sentiment emergent din frustrarea secolelor de ocupație străină și din invidia față de istoria ocupanților, sentiment bazat nu atât pe experiența personală și pe tradiții, cât pe narativul din cărțile de istorie și din discursurile propagandei politice.
Trecând la etapa modernă, observăm că structura, organizația, procedurile birocratice au devenit dominate, iar cuvântul, din purtător de viață, s-a transformat în purtător de ordine, generator de disciplină și, la nevoie, mecanism coercitiv. Trecând barierele cenzurii, dar impus de represiunile cenzurii (atât cenzura securității în est, cât și cenzura poliției morale – corectitudinea politică – în vest), postmodernismul a început să se joace cu cuvintele, să le transforme și să le manipuleze, însă niciodată nu le-a golit de putere, deși asta a fost declarația inițială a deconstructiviștilor.
În romanul 1984, George Orwell descrie nou-vorba, un alt limbaj care nu a distrus cuvintele, ci doar le-a schimbat sensurile, pentru a manipula populațiile. În statele aflate în regimuri opresive, cuvintele și-au transformat conținutul prin apariția comunicării aluzive (Toma Caragiu, în sceneta Șopârlița liberă de Dan Mihăescu și Grigore Pop).
În statele aflate în lumea liberă, cuvintele s-au transformat, pentru a răspunde necesităților slang, jargon, argou ale culturilor de nișă. Metaforele, comparațiile, transformarea cuvintelor prin trucuri gramaticale și de pronunțare au permis construcții care exprimau neexprimabilul (De exemplu, cuvântul portocală – orange, nu rimează cu nimic în limba engleză, dar: „If you annunciate it and make it more than one syllable you could say ‘I put my orange four inch door hinge in storage and ate porridge with George’. You just have to figure out the science in breaking down words” spune Eminem într-un interviu dat lui Anderson Cooper, CNN: Dacă schimbi pronunția și o faci cu mai mult de o silabă, ai putea spune «...». Trebuie doar să descoperi știința descompunerii cuvintelor). După cum vedem, postmodernismul nu doar că nu a golit cuvintele de putere, dar a și creat mai multe cuvinte de putere și expresii sugestive (după cum descoperim și în volumul de calambururi, Cafeaua cu sare – Ion Stratan).
În România, după revoluția din 1989, bazată pe falimentul economic al blocului comunist, cuvântul s-a schimbat din nou, iar foamea culturală generată de golurile lăsate în urma cenzurii comuniste a fost astâmpărată cu telenovele de import (Sclava Izaura), apariția manelelor sau așa-zisului folclor de mahala, a cărților cu subiecte stranii, ce frizau absurdul (Pavel Coruț, Radu Cinamar), apărute în tiraje copleșitoare, față de oferta literaturii de calitate.
Chiar dacă în această perioadă televiziunile și-au păstrat reputația proastă a vechii propagande a TVR, prin renumele de Tembeliziuni, cele care au devastat cuvântul au fost, de fapt, rețelele social-media, care au dat voce analfabeților funcționali, cei care evitau educația. Umberto Eco – Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept de cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior, iar drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.
Cu toată experiența pe care au adus-o științele moderne în arta răspândirii mesajelor, în ultimii ani, observăm o semnificativă și continuă scădere a puterii cuvintelor. Prin social-media și colectarea datelor personale, marile rețele au generat și stocat profiluri psihologice personalizate pentru fiecare utilizator, iar inteligența artificială livrează conținut personalizat, în funcție de cerințele beneficiarului care plătește pentru livrarea unui anume mesaj. Această scădere a puterii cuvintelor ne arată o tranziție de fază în spectrul policultural, ieșirea din narativul specific metamodernismului și intrarea din nou într-o etapă antemodernă.
În antemodernism, primează canonul. Ce nu e canon, este respins. Deja se vede în ecranizările de la Hollywood și NETFLIX (cel mai progresist producător de filme și seriale), unde formele postmoderne, reinterpretările (woke sau de altă natură) sunt respinse visceral de fanii genului original. În antemodernism, influencerul nu mai are puterea de a-și dirija urmăritorii. El este prizonierul temei în cadrul căreia se exprimă și, dacă schimbă tema, fanii nu-l urmează, fiind imediat uitat. În antemodernism, singurele subiecte care stârnesc interesul sunt cele din tema de referință (a grupului). Orice nu este la subiect, devine irelevant. Avem ca exemplu tăcerea stângii activiste occidentale la represiunile din Iran. Nu e vorba de finanțare sau de vreo interdicție. Pur și simplu nu sunt interesați de subiect, doar în măsura în care pot pretinde că revoluționarii sunt controlați de Israel, pentru că tema fundamentală a stângii occidentale este Israelul cel rău – ca o extensie sublimată a antisemitismului, într-o formă acceptată social, deși antisemitismul și orice formă de rasism sunt oficial inacceptabile.
La fel se întâmplă și în literatură, ori în alte domenii artistice: dacă opera, lucrarea sau piesa de teatru nu se încadrează temei agreate de grupul cultural dominant, autorul este huiduit, cum s-a întâmplat pe stadionul național cu maneaua, la Coldplay, ori cu Gabriela Firea, când a încercat să politizeze prezentarea campioanei mondiale a tenisului feminin, Simona Halep, deoarece tema convenită era tenisul nu politica.
Prestigiul autorului e direct proporțional cu capacitatea de a respecta și dezvolta tema agreată de grup și prestigiul există numai în grupul respectiv. În afara grupului, prestigiul este zero. Din acest motiv, pentru a avea un prestigiu universal, într-o etapă culturală antemodernă, nu poți decât în două feluri: ori abordezi o temă universală, comună tuturor grupurilor sociale cărora vrei să te adresezi, ori livrezi fiecărui grup un discurs pe tema principală a grupului respectiv; precum Leonardo Da Vinci, cândva, care a excelat în orice disciplină în care și-a arătat interesul.
Valorile inversate de narațiunile propagandiștilor din expiratul metamodernism își arată falimentul în fața faptelor ce nu mai pot fi denaturate prin cuvinte și, în etapele antemoderne, precum cea în care tocmai am intrat, avem o revărsare a interesului către valori autentice, universale. Temele grupurilor intră în concurență, cele susținute de cuvinte se prăbușesc, iar cele susținute empiric se întăresc. Din concurența temelor, pe măsură ce acestea se răresc, ultima care va supraviețui va deveni pilonul central al scării valorice ce va defini o societate. În etapa antemodernă anterioară, tema centrală dominantă a fost virtutea creștină. În lumea arabă, a fost extremismul islamic, iar în lumea sovietică a fost egalitatea comunistă (care, fiind falsă, s-a și destrămat).
Antemodernismul este generat de poziționarea eului identitar în zona sentimentelor, a atașamentelor, ori, acestea sunt persistente, neinfluențabile de emoții (deși, au la origine emoții!), și generează raționamente justificatoare pentru alegerile făcute (Există o explicație – cum ar spune Leana a lu’ Costel Pârțag din scheciurile Vacanța Mare). Încercarea de a manipula sentimentele prin folosirea cuvintelor, ca purtătoare de trucuri emoționale, este inutilă. Emoțiile create de cuvinte se lovesc de persistența sentimentului, precum valurile de un dig. Iubirea, ura, patriotismul, pasiunile, loialitatea nu pot fi schimbate de vorbe goale, dar nici de argumente. În antemodernism, propaganda nu poate decât să întărească ceea ce deja există, dacă există o rezonanță, dar acolo unde nu există rezonanță, nu are niciun efect. Comunicarea în afara subiectului comun, în afara temei date, e imposibilă. Fiecare grup e prins în propriul atractor ideatic și nu-l poate părăsi. „Când destui oameni fac promisiuni false, cuvintele nu mai au nicio semnificație. Atunci nu mai există răspunsuri – doar minciuni din ce în ce mai bune.”, serialul TV Urzeala Tronurilor, Jon Snow, sezonul 7, episodul 7.
În ultimii ani, s-a ajuns la integrarea minciunii în toate aspectele sociale. Politicienii mint cu nerușinare chiar și propriul electorat, numind înșelarea susținătorilor marcheting electoral (AUR a promis case în valoare de 35.000 euro, a încasat avansul de la susținători și le-a spus candid că i-a mințit). Cadrele universitare mint cu nerușinare în lucrări publicate la număr, fără vreo valoare, doar pentru a-și menține posturile. Muncitorii mint cu nerușinare în CV-uri, atunci când își caută locuri noi de muncă. Magistrații mint cu nerușinare că aplică legea, eliberând infractori prin trucuri de organizare internă, ignorând spiritul legii și scopul existenței justiției de a înfăptui dreptate socială. Guvernanții mint cu nerușinare atunci când votează bugetul, oferind majorări salariale la bugetari și pensii speciale, provocând un deficit bugetar catastrofal, de peste 10% (Marcel Ciolacu). Bursele mint cu privire la calificativul pachetelor de investiții, creând bula imobiliară din 2008. Asigurările mint în ofertele pentru primele de asigurare și apoi dau faliment. Chiar și comunitatea oamenilor de știință, a celor care pretind că sunt etalonul onestității, minte cu nerușinare când depune aplicații pentru granturi, promițând rezultate pentru cercetări fără nici-o bază științifică reală (după cum a demascat fraude de cercetare, de-a lungul anilor, Sabine Hoffensteder).
Nu a fost un truc de manipulare lingvistic. Nici analfabetismul funcțional revărsat în social media. Nici măcar minciuna generalizată. Ceea ce a ucis cuvintele este schimbarea de mentalitate (Zeitgeist, germ. – spiritul epocii) specifică antemodernismului, în care tocmai am intrat.
Dacă în metamodernism (1990 – 2024) narativul primează în fața realității, în antemodernism minciuna este intolerabilă în afara narativului de referință al grupului.
În cadrul unui narativ metamodern, orice minciună care susține tema centrală a narațiunii e permisă, iar orice adevăr care o contrazice este ignorat.
În antemodernism, cuvintele nu au capacitatea de a transmite valori de adevăr. Ele sunt seci, pur descriptive. Spiritul epocii le golește de orice încărcătură emoțională și se lasă tăcerea.
Armele nu sunt neapărat tancuri și drone. Armele pot fi sancțiuni economice, embargouri, tarife. După cum spunea Taibi Cahler, directorul de resurse umane de la NASA, creator al modelului de comunicare PCM: Dacă vrei să fii înțeles, vorbește-le pe limba lor. Atunci când cuvintele sunt moarte, tot ce spui e o bâlbâială irelevantă și unica metodă de comunicare este PRIN FAPTE. Îți arăți iubirea prin fapte. Îți arăți loialitatea prin fapte. Îți arăți atașamentul prin fapte. Îți arăți trădarea prin fapte. Vorbele nu mai contează. Vorbele nu mai sunt adevăr sau minciună. Maioneza s-a tăiat! Vorbele sunt moarte.
