La mijlocul secolului trecut, grupuri disparate de teoreticieni încercau să rezolve conflictul interetnic în statele multiculturale, propunând schimburile de elemente culturale interetnice ca pe o creștere a valorii existente deja. Atât în spațiul Yugoslav, cât și în Canada, se propunea un model cultural nou, în care se valoriza și încuraja schimbul de tradiții și obiceiuri între diferitele etnii și se încuraja îmbogățirea culturii cu elemente alogene, care, pentru prima oară, erau valorizate și nu mai erau văzute ca fiind o contaminare a purității aceleia dintre culturi care era considerată superioară.
În Yugoslavia, se încerca integrarea celor trei culturi dominante, bazate pe religie (ortodocși, catolici și islam) cu ateismul comunist. În Canada, se încerca integrarea inuiților în statul modern de tip european. Această integrare, bazată pe valorizarea elementelor adoptate intercultural, arăta pentru prima oară că nu există culturi superioare ori inferioare și că importante sunt elementele culturale relevante, care pot proveni din orice tip de cultură, fie locală, fie alogenă.
Scopul a fost eliminarea fricii de schimbare, a fricii de pierdere a identității, arătându-se că nu există nicio amenințare de dezrădăcinare și de asimilare, ci doar o evoluție continuă, o evoluție a tuturor, nu doar a celor ce se simt amenințați, și că nu doar ei preluau elementele alogene, ci și cei dominanți preluau elementele locale.
În Yugoslavia, nu putem vorbi de localnici și nou veniți, dar putem vorbi de mai multe culturi care, deși erau egale, erau total diferite; și toate se simțeau amenințate cu pierderea identității. Între timp, Yugoslavia s-a destrămat, iar interesul pentru interculturalism a dispărut. Însă, interesul a crescut în alte locuri, cu situație asemănătoare: Canada, America Centrală și de Sud; doar că aici, cultura locală este mult mai pregnantă, chiar dominantă pe alocuri, așa că ideea a reînviat.
După 1989, Uniunea Europeană și USA au început să promoveze multiculturalismul, dar suveranismul din UE și problemele rasiale din USA au arătat limitele de tip segregaționist ale acestui model. Astfel, ideea interculturalismului a reapărut în USA, de această dată în forță, bine structurată și documentată (Everybody Was Kung Fu Fighting: Afro-Asian Connection and the Myth of Cultural Purity, Paper back – November 18, 2002 by Vijay Prashad). În noua versiune, schimbul intercultural nu mai este considerat a fi de scurtă durată, până la echilibrare, ci continuu, permanent. Pentru prima oară, se sugerează ideea că melting-pot-ul nu reprezintă o stare de tranziție, ci un model cultural în sine, distinct, complex și dinamic: Policulturalism.
Ideea a rămas de nișă, neavând susținere din partea comunității specialiștilor în antropologie, sociologie ori arta și divertisment, și nimic fundamental nu s-a schimbat până în 2007, când Apple a lansat pe piață telefonul cu internet mobil, iPhone, și s-a deschis calea unei schimbări radicale în comunicare, fiecare om putând intra în contact direct cu orice alt om de pe planetă (dacă avea conexiune la internet, desigur). Cu un an mai devreme, Facebook devenise public și numeroase alte rețele social-media conectau sau vor conecta oamenii în toate felurile posibile; de la simplul Messenger, până la forumuri (Quora, Reddit), de la YouTube până la Tic-Tok, Twitter (acum X), WhatsApp, Discord, Telegraph, bloguri ori site-uri wordpress. Factorul de mediu care a schimbat totul este internetul mobil. Pe baza lui, s-au dezvoltat rețele social media care țin în contact permanent omenirea. Interacțiunea a atins maximul, omenirea fiind pentru prima oară cu adevărat interconectată.
Cu toate acestea, nu se produce omogenizarea prorocită de susținătorii și detractorii globalismului. Cultura globală nu se uniformizează, deși, teoretic, prin maxim cinci prieteni comuni, fiecare om poate fi în legătură cu orice alt om de pe planetă. Factorii externi rămân importanți în determinarea expresiei locale și, mai mult, creșterea ușurinței de interacțiune duce la formarea rapidă a unor legături puternice bazate pe afinități, ceea ce amplifică specificul grupului și îl îndepărtează de la expresia standardizată global. Se formează așa-zisele bule.
Eclectismul inițial dat de amestecul multicultural nu s-a omogenizat în globalism, dimpotrivă, a sublimat în polimorfism, în capacitatea individului de a îmbrăca succesiv mai multe manifestări culturale, fiecare conformă cu mediul social și/sau starea internă. Mai mult, internetul și social media, au dat glas mulțimilor și au scos la suprafață manifestările care nu sunt la modă, care nu sunt aprobate și sprijinite de autorități: mainstream media și instituțiile statale. Astfel, au ieșit la suprafață exprimările tradiționale sau chiar arhaice, diviziunea culturală modern/postmodern dovedindu-se a fi doar una. Cultura antemodernă, monarhică (+ baroni locali) și religioasă, centrată pe ierarhii valorice (morale, de putere, de valoare etc.) a ieșit din nou în față, devenind un pol important al manifestărilor contemporane. Mai puțin vizibilă, dar mult mai importantă, este dubla fractură care separă metamodernismul, fază de tranziție între postmodernism și antemodernism. Metamodernimul este centrat pe narativ, pe povestea născătoare de tradiții noi (Crăciunul cu brad, Haloween-ul carnaval).
Aceste scindări în cadrul culturii duc la necesitatea redefinirii modelului culturii. Modelul policultural inițial se referea numai la evoluția dinamică a culturilor clasice, bazate pe regionalism ori etnie, dar ceea ce observăm în cultura contemporană este o reorganizare, nu pe origini regionale și etnice, ci pe poziționarea eului identitar in spațiul cultural, acel loc fiind originea sistemului de referință prin care omul judecă și se manifestă. Astfel, cele patru poziții în care ne putem așeza sunt: narativă, valorică, metodică sau personală.
1. Narativul - povestea, care poate da profunzime și naște semnificații, atingând subconștientul și transformând starea emoțională în explicații justificative prin pseudo-raționalizare.
2. Ierarhia valorică - conferă importanță unui element, acțiuni, comportament sau opere.
3. Sistemul, structura și metoda - conferă linii călăuzitoare, claritate, predictibilitate obiectivă.
4. Perspectiva și personalitatea (autorului) - alege o perspectivă, unică, irepetabilă, autentică, originală.
Aceste patru poziționări sunt piloni de referință pentru că, pe baza lor, se definesc cele patru faze ale unui ciclu cultural și, în funcție de poziționarea Eului identitar al individului, relativ la acești piloni, se definește abordarea culturală pe care o are individul în relație cu societatea în care trăiește.
Când majoritatea indivizilor adoptă aceeași poziționare, atunci ei definesc modelul cultural dominant al comunității respective. De exemplu, în arhitectură, la casele maramureșene, putem observa porțile supradimensionate și ornate excesiv, reflectând o poziționare valorică, centrată pe intrare, pe prima impresie. În reședințele autorităților, vedem o centrare valorică pe camera de oaspeți/sala tronului, supradimensionată și ornată excesiv. În apartamentele moderne, vedem o centrare pe funcționalitate, camerele fiind plasate eficient și accesibil, cu geometrii minimale. În locuințele postmoderne, vedem o centrare pe personalitatea arhitectului și le recunoaștem după elementele structurale și geometriile unice, excentrice. În casele tematice, centrate pe narativ, vedem forme și geometrii ineficiente, dar care reflectă povestea pe care locatarul dorește să o trăiască (case izolate, case îngropate de tip hobbit, case de paie și pământ, cabane de lemn cu un anumit aspect tematic etc.)
Aceste patru poziționări se suprapun celor patru etape dintr-un ciclu cultural:
Metamodernă - etapă de început, ori tranziție între două cicluri culturale, centrată pe povestea originii și formarea unei identități, cu narative ce se dezvoltă spre a se uni într-un metanarativ etnic/național/de clasă.
Antemodernă - clasică, etapă de cristalizare a scalei valorice ce definește comunitatea, centrată pe valorile formate în etapa anterioară și adoptate de elite
Modernă - etapă structurată, ce oferă tehnici și metode birocratice de rezolvare a oricărei probleme, o etapă centrată pe litera legii, uitând spiritul valoric de la care a pornit, o etapă centrată pe utilitarism, planificare, inginerie și progresul științei și tehnicii.
Postmodernă - deconstructivă, centrată pe individualitate, experimentalism, care caută să ofere perspective și întrebuințări diferite ale structurilor preexistente, să îmbunătățească prin schimbări arbitrare de elemente, să deconstruiască identitatea până la disoluție, rămânând numai personalitatea autorului. Postmodernul este original și creativ, promovând excentricitatea creațiilor într-o manieră pseudo-haotică, ce frizează delirul, dizolvând identitatea culturală și pregătind intrarea într-un nou ciclu.
Dacă, din perspectiva poziționării, avem patru modele culturale, din perspectiva difuziei, avem numai două: culturi populare și culturi autoritare. Cultura populară se răspândește de la firul ierbii, iar cultura autoritară este impusă de elite (politice, economice, religioase).
Cultura populară satisface nevoile populației, iar cultura autoritară impune nevoile elitiștilor. Prin elitiști nu înțelegem elite, pentru că elitele sunt formate din cei mai buni, pe când elitiștii sunt cei care se pun în poziție de autoritate. De exemplu, criticii care nu se limitează la a analiza și caracteriza o operă, dar pun etichete valorice și includ autorii în aceste etichetări sunt elitiști, pentru că încearcă să își impună părerea. Alt exemplu este al activiștilor de tip „woke” care, fără a fi ei însăși elite consacrate, încearcă să își impună propriile valori ca fiind universale, comportându-se ca fiind autorități supreme și dând dovadă de elitism.
Din acest punct de vedere, putem spune că o cultură populară este progresistă, aducătoare de schimbări reale, stabile, durabile, în timp ce cultura autoritară este conservatoare, impune rigidizarea modelului ce a adus o anumită categorie socială la putere. Pentru ca să-și mențină poziția; autoritatea caută să răspândească modelul cultural favorabil ei, pentru a își crește puterea. Aceste modele autoritare, primesc sufixul „-ism” și devin ideologii.
Omul policultural este acela care se exprimă instinctiv liber și dinamic, iar atunci când exprimarea lui este descrisă tehnic și încadrată într-un sistem cultural, iar manifestarea lui este intenționat diversificată în timp, devine policulturalist.
Polimorfismul se regăsește și în capacitatea creatoare, un critic de artă putând la un moment dat să publice o carte foarte bună de proză, un sculptor să scrie poezii, un artist plastic să joace în piese de teatru, și nu numai atât. Omul policultural, dacă e talentat, nu se limitează la o singură expresie, ci își manifestă unicitatea polivalent, dacă e capabil, și se reinventează după fiecare piesă produsă, următoarea putând purta manifestarea unui alt stil sau chiar a unui alt domeniu de activitate. Repetitivitatea și specializarea într-o singură formă de manifestare, specifică culturilor anterioare, nu își mai are sensul într-o lume complexă și dinamică, în care dacă ai clipit pierzi valul schimbării.
Atunci când autorii se raportează simultan la toate cele patru poziționări, faliile dispar, iar nereușita de a le îmbina este un eșec personal. Acesta poate fi cauzat de inautenticitate (dacă eșecul e pe pilonul 4), de incapacitatea de a observa, respecta și valoriza sistemul valoric curent (dacă eșecul e pe pilonul 2), de incapacitatea de a se integra în structurile sociale existente (dacă eșecul e pe pilonul 3) sau de incapacitatea de a se conecta la simboluri și arhetipuri (dacă eșecul e pe pilonul 1).
Calitatea autorului policultural nu e dată de utilizarea cu talent a unui stil anume, ori a unei metode. Calitatea e dată de capacitatea de a-și expune intențiile și apoi de a le materializa cu fidelitate. Intenționalitatea și apoi capacitatea de a-și atinge aceste intenții surclasează nevoia de a alege una dintre cele patru poziționări, deja devenite clasice: narativă, valorică, structurală și personală. Capacitatea de a atinge obiectivul propus este măsura succesului. Atunci când în opera unui autor contemporan se vede stângăcia, atelierul (lucrare nefinalizată), întâmplarea, putem spune că piesa e slabă. Nu toți autorii doresc popularitate, nu toți doresc să atingă vârfuri de performanță sau creativitatea debordantă. Unii doresc să rămână simpli artizani. Poate că asta îi îndepărtează de artă și-i îndreaptă spre meșteșug, dar nu înseamnă că sunt slabi, înseamnă doar că nu sunt artiști, fiind mai mult interesați de servicii dedicate consumului.
Faptul că în prezent, în spațiul virtual al internetului, domină social media, dar nu pentru comunicare ci pentru răspândirea de narative, fiecare fiind mai preocupat să își expună propria poveste, fie că e zvon, fie că este o experiență personală, nu este o consecință a utilizării internetului, iar faptul că dezvoltarea inteligenței artificiale (AI) este centrată pe creativitate și interacțiunea cu utilizatorii nu are nici-o legătură cu revoluția mașinilor, profețită de apocaliptici, ci este consecința tranziției de la postmodernismul creator la metamodernismul narator. Dacă dezvoltarea internetului ne-ar fi surprins într-o etapă culturală bazată pe structuri și metode specifice modernismului, atunci ar fi fost utilizat cu preponderență în zona utilitară, a serviciilor (industrie – controlul procesului tehnologic de pe liniile de asamblare, casnic – administrarea confortului în locuințe, stat – birocrație și instituții publice), iar dacă dezvoltarea internetului ne-ar fi surprins într-o etapă culturală antemodernă, bazată pe valori și ierarhii de autoritate, atunci AI-ul ar fi fost utilizat în justiție, în procesul electoral ori în biserici.
Trecerea civilizației umane prin aceste 4 etape de poziționare a culturii (pe narativ, valoare, structură & metodă, perspectivă & expresie personală) nu este necesară evoluției, dar este inevitabilă, fiind un ciclu fazic. Desigur că acest ciclu poate fi restartat de mai multe ori, întrerupt de contactul/conflictul cu alte civilizații sau repetat ciclic, pe durate lungi de timp, în comunitățile prea mici și omogene, însă la capătul ciclului se află civilizația globală, interconectată prin comunicații rapide, dar prea vastă pentru a se putea omogeniza.
Fiind multipolară, din cauza specificului local de mediu (climă, materiale de construcții, alimente locale, etc, care duc la variații ale modului de viață), civilizația globală ajunge inevitabil la Policulturalism, un amalgam dinamic, al celor patru mari culturi fazice, statice.
