Podul lui Singer
Burghiu, amintirea sfredelește lemn tare
tot spectrul boacănelor din Lobstein
ciocanul dogarului Aron „nagytata” al meu
din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc niciodată
familiei noastre nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile de funingine â
cum luminau când sorbeau supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox Hedi
era specialistă în remaiat de ciorapi
se poticnește dintr-o dată burghiul
nu mai știu dacă locuia la Nivelt în blocul artiștilor
ori undeva lângă Tora
cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei
pesemne n-aveam bani de buzunar destui
pentru remaiat
cele mai arătoase corsete le cosea Bőzsike
în minuscula-i garsonieră
din blocul turn de la Braia
damele bine din oraș o puteau căuta
până noaptea târziu
avea Bőzsi o mare slăbiciune pentru
parfumul exotic al amorurilor clandestine
atunci își lua o pauză de „doua prune”
la Hager mai jos de centru
la Cucu stăteau Poborena
polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță
la alimentară un băiețel venit
din sus de Mătășelele momârlanilor
cu un cap mai scund decât tejgheaua
cerea vânzătoarei pâine și marmeladă
stâlcea înadins cuvintele românești
pentru că-și dorea să devină ungur
mândria noastră calea ferată pe care trecea maiestuoasă
precum o mireasă în rochie cu trenă
locomotiva cu aburi
chiar prin mijlocul orașului
între cei trei P
primărie, policlinică și palat
scrâșneau fără odihnă funicularele
deasupra preparației Jiul negru de trudă
verde de silicoză abia se târa
de la Maternitate spre Viscoza
ori invers
tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș
ori în ștrandul Mineruʼ
dacă aveam bani de intrare acolo
nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă
nici suficient de adâncă
pe drumul spre casă îl întâlneam pe Chichi Buratina
cel mereu fericit își căra cu sârg permanent roaba
cu bulendre și cartoane
ningea uneori în plină vară cu fulgi de funingine
peste oraș se așternea o liniște sumbră
ca după o explozie în subteran
doar strigătele țiganilor „sticle borcane”
și bocetul sirenelor adevereau că orașul mai respiră încă
chiar și din uitarea adâncă a morții
cele mai multe puțuri aveau nume de femei
Victoria Carolina
cel orb de lângă Scoaba lui Matei era Maria
așa orbește uneori memoria
Juliska nénje împinge undeva vagoneți
într-o altă dimensiune mă sfredelesc și acum
cuvintele ei simple „szép volt nehéz volt igaz volt”
care vin după ani dinspre ea înspre mine
apoi se aează toate în straturi să-mi fie abataj
să-l pot săpa mai târziu cu târnăcopul
ori pickhamerul ca într-o galerie de coastă
vor sta știurțurile cu sterilul adunat din viața mea
și casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan
cea care ducea cu ștrafu mobila pentru case noi
și sicrie pentru case de veci golite
înghițite pe jumătate de pământul cu gura știrbă
și lacomă după ani când am lăsat în urmă poiana copilăriei
sub Dőglesztő la mină deasupra gheretei portarului
urla Dictatorul sub vocea spartă a neadevărului
se fisura și piatra pe Oboroca
amintirea burghiu mai sfredelește o dată
până dincolo de rana neacceptării la poarta 5 sud
au ieșit minerii din șut
ochii lucioși de huilă întunecă mai mult șanțul feței
praful de cărbune a crescut în fiecare rid
mai jos cimitirul așteaptă să le acopere oasele
zbuciumul trecutul
lecțiile de vioară pe strada Oficianților
supliciul zilelor mele de joi
trebuia să-mi legăn păcatele toate reale
ori închipuite pe puntea șubredă cu doaște lipsă
spunea mama cine trece pe podul lui Singer
și nu-și recunoaște minciuna
hrană va deveni broaștelor hâde și verzi
care-l vor trage pe veci în mâlul cel negru al Jiului
