Nimeni nu a reușit vreodată să atingă acele culmi ale nesimțirii și insolenței pe care astăzi le-au depășit și de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-și petreacă zilele închiși în vagoane sau așezați pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-și dezminți faima, se suie pe acoperișurile trenurilor și acolo își desfășoară activitatea lor condamnabilă, de-a dreptul scandaloasă, de sfidare și umilire a celor de pe marginea căii ferate. Locul pe care și l-au ales le conferă un anume grad de siguranță, în sensul că evită căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagoane, sunt foarte posibile. Dar, în același timp, acolo sus se ivesc alte probleme.
În primul rând, se cunosc cazuri când, la o zdruncinătură mai puternică a trenului, câțiva dintre bătrâni au căzut, fiind aruncați direct în brațele oamenilor de pe margine, care nu așteaptă decât astfel de evenimente pentru a le putea plăti bătrânilor cu vârf și îndesat toate afronturile îndurate de-a lungul anilor.
Alții au fost surprinși de gura câte unui tunel, lucru nu tot atât de grav, cât mai ales faptul că, după cădere, au fost culeși de cei care așteptau jos și duși la locul ispășirii, pe care până și copiii îl cunoșteau sub numele de „Găuritorul de bătrâni”.
Cel mai mult, însă, bătrânii se temeau de cursele pe care le întind cei de pe margine. La început, aceștia se suiau în copaci, de unde fie că săreau de pe tren începând o luptă aprigă, fie că se atârnau de crengile care, ajunse la nivelul acoperișurilor, puteau mătura unul sau doi bătrâni.
Mai târziu, au apărut noi modalități de capturare a bătrânilor, unele de o ingeniozitate cu adevărat morbidă. Bătrânii au fost nevoiți să născocească și ei, la rândul lor, tot felul de mașinării și construcții pentru a preveni și respinge atacurile. Cursa înarmărilor a continuat și ambele părți și-au perfecționat necontenit armele, încât nici cei mai pricepuți observatori n au putut anticipa dacă bătrânii vor fi distruși sau vor putea trăi mereu în acest mod.
Situația a devenit tot mai tensionată, pentru că bătrânii descoperă mereu alte și alte mijloace de a-i jigni și întărâta pe cei de pe margine. Iar cei de pe margine ripostează de fiecare dată, cu o frenezie greu de egalat. S-a crezut multă vreme că toate se vor sfârși de la sine, odată cu moartea bătrânilor și, tocmai de aceea, s-au primit mii de cereri din partea celor de pe margine pentru a ocupa locurile rămase libere.
Dar toate solicitările au fost respinse, pe motiv că posturile sunt ocupate deja de alți bătrâni, care așteaptă de ani de zile moartea celorlalți. Situația i-a întărâtat și mai mult pe cei de pe margine și, ca urmare, aceștia au început să-i persecute pe toți cei care îmbătrâneau, văzând în ei niște rivali periculoși.
S-a dovedit că bătrânii de pe marfar erau selectați pe baza unor criterii complet necunoscute, putându-se la fel de bine ca dintr-un ținut să fie aleși toți, iar din altul, de câteva ori mai mare, niciunul. Situația a făcut ca vânarea tuturor bătrânilor în viață să devină absurdă, de-a dreptul ridicolă și a fost oprită.
La un moment dat, s-a întâmplat însă ceva care întrece orice închipuire, un lucru care i-a ofensat în asemenea măsură pe cei de pe margine, încât aceștia au trecut imediat la o adevărată revoluție. S-a pus în mod justificat întrebarea: de ce mișcarea aceasta s-a numit Revoluție? Nu cumva termenul este impropriu? Răspunsul dat a fost dincolo de orice așteptare: cei de pe margine pretindeau că orice răsturnare a unei situații vechi și înlocuirea ei cu una nouă reprezintă o revoluție, asta în primul rând. Iar în al doilea rând, de vreme ce urmează înlăturarea unei stări de lucruri, nu mai contează ce denumire i se dă acesteia și că, dacă ei vor s-o numească revoluție, n-au decât.
Mai bine – spuneau ei – ar trebui să se pună problema calificării în vreun fel a actului săvârșit de bătrânii de pe marfar, care, trecând pe lângă un grup numeros format din cei de pe margine, le-au aruncat din goana trenului o grămadă de ciorapi murdari, însoțiți de niște ocări atât de groaznice, de neînchipuit de cumplite, cum nu se mai auziseră.
Iată de ce s-a trecut la Revoluție, care, dat fiind faptul că între timp cei de pe margine născociseră noi arme și capcane, a izbândit. Bătrânii de pe marfar au fost înlocuiți cu oamenii de pe margine, care și-au reluat locurile în vagoane sau pe tampoane.
O vreme, lucrurile au decurs normal, însă în ultima vreme, odată cu îmbătrânirea celor sus numiți, aceștia au început, încetul cu încetul, să se suie pe acoperișuri, unde săvârșesc niște fapte care i lasă cu mult în urmă pe bătrânii dinaintea lor. Deocamdată nu se știe – și nici măcar nu se bănuiește – cum vor decurge lucrurile în continuare.
