În primii ani ai secolului al XIV – lea, undeva lângă lacul Shkondra, aflat în apropierea graniței dintre Princi-patul Zeta (actualul Muntenegru) și Albania, cunoscută pe atunci ca Arbëria, trăia un păstor bogat, pe nume Balshaj. Balshaj avea atâtea oi, încât nu mai izbutea să aibă grijă de ele, chiar dacă era ajutat de fiul lui, Gjin. Sora lui Gjin, Voisava, șchioapă din naștere, ajuta și ea atât cât o țineau puterile, însă nu dădea randamentul de care ar fi fost nevoie, așa că Balshaj a trebuit să angajeze pe cineva. Ca un făcut, exact când a luat hotărârea, a apărut un tânăr pe nume Gjokaj care venea din Macedonia și care se pricepea foarte bine la oi. Balshaj l-a angajat imediat și i-a dat-o pe Voisava ca ajutor, fără a se gândi la altceva decât la beneficiile pe care urma să le obțină de pe urma lui Gjokaj. Eroare fatală, din pricina căreia, peste ani, altcineva avea să pătimească crunt, așa cum vor afla cei care vor citi până la capăt aceste rânduri. Pentru că Voisava s-a îndrăgostit de noul venit și sentimentul a fost reciproc, așa că n-a durat foarte mult și inevitabilul s-a produs: cei doi au descoperit că urma să aibă un copil.
Dacă ar fi avut loc astăzi, evenimentul ar fi fost sărbătorit cu bucurie, iar Balshaj i-ar fi mulțumit lui Dumnezeu pentru că i-a dat fiicei lui un soț și lui un nepot. Numai că la o mie trei sute și ceva lucrurile stăteau cu totul altfel. Relația dintre Voisava și Gjokaj era considerată o rușine pentru familia fetei și, conform tradiției, ea putea fi condamnată la moarte de către Balshaj. Cu siguranță așa ar fi evoluat lucrurile, pentru că bătrânul era un om aspru și nemilos, dacă n-ar fi fost mama Voisavei, care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l îndupleca. După cum a povestit într-un cerc restrâns preotul Papa Tanushi, femeia a apelat inclusiv la anumite mici șantaje, cărora Balshaj nu le-a putut rezista. În cele din urmă, el le a dăruit îndrăgostiților 20 de capete de vite și trei cai, cerându-le totodată să plece din zonă și să se căsătorească acolo unde se vor stabili.
Cei doi au ales Knezhje, satul natal al lui Gjokaj, aflat pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Cu o zi înaintea plecării, Papa Tanushi i-a chemat la el, le-a dat binecuvân-tarea și le-a spus:
‒ Fapta voastră l-a mâniat pe Dumnezeu, care o va pedepsi. Nu-i de-ajuns că Balshaj a iertat-o pe Voisava, fapta rămâne și pe ea n-o poate trece cu vederea decât Dumnezeu, care însă a decis deja că este nevoie de pedeapsă. Unul dintre urmașii voștri va fi cel care va trage ponoasele, căci necunoscute sunt căile Domnului. Vor fi mulți oameni importanți în neamul vostru, dar cel ce se va înălța mai mult, acela va fi smerit până la capăt.
Gjokaj și Voisava n-au fost foarte afectați de cele auzite ci au luat cuvintele lui Papa Tanushi ca pe un motiv de bucurie. Ca urmare, au sărbătorit până târziu în noapte, iar a doua zi au pornit către Knezhje plini de speranță și entuziasm.
Până la jumătatea drumului, au fost însoțiți de Gjin, care cunoștea felurite scurtături prin munți. A mers cu ei până la Kukës, unde avea un prieten pe nume Radič, crescător de oi, pe care l-a rugat să-i preia pe Voisava și Gjokaj. Au petrecut o seară pe cinste, iar Radič s-a oferit să cumpere zece din vitele dăruite de Balshaj. Voisava n ar fi fost de acord, însă când a aflat că urmează câteva trecători extrem de dificile, în timpul traversării căreia o cireadă de 20 de capete putea fi supusă unor primejdii mari și mai ales când Radič le-a oferit un preț mai mult decât bun, a acceptat.
Gjin a plecat spre casa lui, nu înainte de a-l lua deoparte pe Gjokai și a-i spune că îi urează succes pe mai departe și că-i cere să aibă mare grijă cum are de gând să se poarte cu Voisava.
‒ Dacă nu era voința lui tata să te lase în pace deși i ai batjocorit fata, acum erai mort. Cu mâna mea te ucideam pentru ceea ce ai făcut. Așa însă mă prefac că te am iertat. Dar asta nu înseamnă că plec și uit. Știi vorba aia: munte cu munte se întâlnește, darămite om cu om. Dacă o faci să sufere pe Voisava, o să ajungi să-ți dorești să nu te fi născut. Să ții minte vorbele mele.
Gjokai nu s-a speriat. Nu era nici pe departe un fricos și, în plus, o iubea sincer pe Voisava, pe care chiar nu avea de gând să o facă să sufere în vreun fel. L-a asigurat pe Gjin că totul va fi în ordine și că după ce va ajunge la Knezhje, va face tot ce-i va sta în puteri pentru ca soția lui să fie fericită.
După încă o zi, Gjokaj, Radič și Voisava au plecat către Skopjie, de unde până la Knezhje nu mai erau decât două zile de mers. Au trecut prin multe situații periculoase: vitele au fost atacate de lupi, calul Voisavei și-a rupt piciorul și a trebuit să fie sacrificat, de câteva ori au greșit drumul și au fost nevoiți să se întoarcă, aproape de Tetovo au fost siliți să se lupte cu niște bandiți care i-ar fi ucis dacă n-ar fi avut norocul ca exact la momentul potrivit să apară gărzile înarmate ale unui comerciant care transporta peste munți mărfuri de mare valoare. Aventurile celor trei au fost atât de spectaculoase, încât șase secole mai târziu, marele scriitor albanez Ismail Kadare a început să le povestească într-o nuvelă numită „Cireada din munți”, la care a lucrat câțiva ani, retușând, modificând, înlocuind, revenind, până în 2024, când moartea l-a surprins cu lucrarea neterminată. Din păcate, manuscrisul a dispărut și până în momentul de față nu a fost găsit. Cel care a citit parțial nuvela, Marius Dobrescu – prieten și traducător al lui Kadare, a povestit într-un cerc restrâns că, inițial, intenția scriitorului fusese să condamne decizia autorită-ților comuniste de a inunda orașul Kukës pentru a construi acolo barajul Fierza de pe râul Drin. Apoi, atras de insolitul întâmplărilor prin care trecuseră Gjokaj, Radič și Voisava, a renunțat la accentul pus pe baraj, ceea ce l-a costat nepublicarea nuvelei.
Dar să ne întoarcem la eroii istorisirii noastre. Ajunși la Skopjie, cei trei s-au despărțit, Gjokaj și Voisava continuând să mâne vitele spre Knezhje, în vreme ce Radič a luat-o înapoi către Kukës. Drumul era mai ușor, pentru că munții rămăseseră în urmă, dar existau destule provocări. Calul lui Gjokaj s-a îmbolnăvit de vânturi rele, de care abia a scăpat cu ajutorul unui potcovar care l-a frecat pe burtă cu paie înmuiate în oțet cu sare și i-a legat de coadă câteva fire de lână roșie; vitele s-au împotmolit într-o zonă mlăștinoasă, munca de a le scoate de-acolo fiind de-a dreptul titanică, la un moment dat au rămas fără apă și au pățit destule altele, care aproape i-au făcut să regrete că au ales să se stabilească tocmai la Knezhje. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, au ajuns la destinație.
Au găsit casa bătrânească într-o stare de degradare avansată, dar încă în picioare. Au aflat că părinții lui Gjokaj muriseră cu un an în urmă și că pe pământul lor intrase un vecin bogat, care deja se înstăpânise pe tot ce avuseseră bătrânii. A izbucnit un conflict și, după cum era obiceiul locului, Gjokaj a fost nevoit să-l înfrunte pe vecin cu cuțitul pentru stabilirea dreptului de proprietate. Când cei doi s-au găsit față în față, vecinului i-a pierit tot curajul. A aruncat cuțitul într-o tufă și a spus:
‒ Ia-ți pământul, viteazule, îl meriți.
N-a durat mult și Gjokaj a ridicat, împreună cu Voisava, o gospodărie model, pentru care sătenii au început să-i invidieze. Au avut și șapte copii, toți băieți, care au devenit, în legendele locale, întemeietorii unor sate din regiunea Ovče Pole: Gorobinci, Gjuzemelci, Milino, Crniliște, Mamutchevo, Karatmanovo și Amzabegovo. În registrele fiscale ale vremii, ei sunt menționați începând cu anul 1469 cu numele Gjika, din pricina funcționarilor otomani care întocmeau documentele – întreaga zonă aflându-se sub dominație turcă, după cum menționează sursele istorice, încă din 1392.
Gjokaj a murit în 1495, nu înainte de a le transmite celor șapte fii, strânși la căpătâiul lui, profeția lui Papa Tanushi.
‒ Aveți grijă să nu întindeți funia prea mult, pentru că arcul se rupe, le-a spus el. Dacă vă veți repezi să ajungeți prea sus, s-ar putea să nu vă fie bine.
În anii care au urmat, urmașii lui Gjokaj au prosperat, devenind cu toții oameni importanți: negustori de cursă lungă, constructori și proprietari de caravanseraiuri, mari crescători de animale, judecători, militari de rang înalt, conducători de bresle. Deja semnau cu numele Ghika, inscripționat cu litere arabe pe inele cu sigiliu.
În 1600, la Köprülü – astăzi Veles, s-a născut Gjergj Ghika, fiul lui Mateu, din neamul lui Ghokaj. Era un copil cum nu se mai văzuse prin acele locuri: învăța imediat orice i se spunea, descoperea fel de fel de întrebuințări neobișnuite ale lucrurilor (spre exemplu, transformase o furcă într-un instrument de separare a grâului de neghină), reușea aproape orice își propunea și, ce e mai neobișnuit, putea să pună rapid la punct pe oricine doar prin mește-șugul cuvintelor. Mulți spuneau despre el că avea să ajungă un om însemnat. Și exact asta l-a făcut pe Mateu să se teamă pentru soarta lui, pentru că știa foarte bine ce profeție făcuse Papa Tanushi cu 200 de ani în urmă. S-a gândit să-l trimită pe Gjergj la Ohrid, marele centru spiritual al ortodoxiei, zis și „Ierusalimul Balcanilor”, unde îl cunoștea pe Arhiepiscopul Nectarie al doilea. Gjergj ar fi urmat să învețe acolo limba greacă și să deprindă citirea Psaltirii și a Ceaslovului, după care ar fi plecat la Constantinopol, unde ar fi studiat teologia, filosofia și retorica la Academia Patriarhală din Fanar, iar după toate acestea ar fi putut spera să fie înălțat la rangul de episcop. Însă Gjergj nu era interesat de cariera ecleziastică. În cele din urmă, exasperat de insistențele lui Mateu, a plecat de-acasă cu o caravană de comercianți cu care a bătut de nenumărate ori Drumul Stambulului, ajungând prin Edirne, Filibe, Sofia și urcând adesea până în capitalele românești. Cu ajutorul unui prieten, pe nume Gjon, care l-a împrumutat cu bani ca să înceapă propria afacere, Gjergj a reușit să strângă o avere considerabilă, fiindcă avea un fler deosebit pentru oportunitățile de negoț cu diverse mărfuri.
În 1624, Gjergj s-a instalat la Iași, luându-și numele Gheorghe Ghika. În câțiva ani a intrat în grațiile domni-torului Vasile Lupu, albanez și el la origine, care i a oferit o importantă dregătorie, aceea de Mare Șetrar. În această calitate, Ghika avea sarcina de a se ocupa de corturile armatei, numite șetre, de amplasarea lor pe câmpul de luptă și de paza acestora. Misiuni importante, care vorbeau de la sine despre încrederea pe care i-o acorda domnitorul fostului comerciant.
În 1641, Ghika a fost ridicat la rangul de Mare Medelnicer. Principala lui sarcină era să-i toarne apă domnitorului pentru a se spăla pe mâini înainte și după masă. Operațiunea se desfășura deasupra unui recipient numit medelniță și nu putea fi lăsată în seama oricui, ci doar a unui om de mare încredere, dintr-un motiv foarte simplu: în vreme ce domnitorul își spăla mâinile, nu putea fi atent la mișcările medelnicerului, care ar fi putut să scoată un cuțit și să-l înjunghie. Circula, de altfel, în vremea aceea, o vorbă spusă de fostul domnitor al Moldovei, Gaspar Graziani: „Medelnicerul are la dispozi-ție viața domnului ca și bărbierul, doar că mult mai des.”
În 1645, Ghika a devenit Mare Stolnic. Aparent, obligațiile lui nu erau cu mult extinse, pentru că tot ce avea de făcut era să se ocupe de aprovizionarea curții cu alimente, să organizeze masa de zi cu zi a domnitorului inclusiv să guste din mâncarea lui, după ce, evident, supra-veghease întregul drum al alimentelor până în farfurie. Diferența era că Marele Stolnic participa, alături de domnitor, la adoptarea marilor decizii politice.
În 1647, Gheorghe Ghika a primit una dintre cele mai înalte dregătorii posibile: aceea de Vornic al Țării de Jos, funcție care l-a transformat în mâna dreaptă a lui Vasile Lupu, Țara de Jos fiind cea mai importantă și mai bogată parte a Moldovei, din care făceau parte ținuturile Iașilor, Covurluiului, Lăpușnei, Putnei, Tecuciului și alte câteva. Ghika avea acolo dreptul de a judeca litigii și a aplica pedepse în numele domnitorului, avea comanda militară, supraveghea toate afacerile și câte și mai câte.
Următorul pas în cariera lui Ghika a fost făcut când a acceptat propunerea lui Vasile Lupu de a merge la Constantinopol ca reprezentantul său diplomatic (capu-chehaie). Ajuns acolo, lui Ghika i s-au deschis toate drumurile. Marele Vizir, Köprülü Mehmed Pașa, era și el albanez, iar apartenența la aceeași etnie era, la curtea lui, un factor determinant pentru stabilirea legăturilor de încredere. În plus, Ghika era un om bogat, curtenitor, inteligent, diplomat, care știa să se facă plăcut tuturor, inclusiv prin daruri scumpe. Iar când a văzut că Marele Vizir îl simpatizează, a reușit să-i câștige încrederea, arătându-se mai loial Porții decât lui Vasile Lupu. În cele din urmă, uneltind cu pricepere, împreună cu diverși boieri nemulțumiți, împotriva domnitorului căruia îi jurase credință, a reușit să obțină înlocuirea lui Vasile Lupu cu Gheorghe Ștefan, căruia i-a luat locul în 1658 primind apoi, în 1659, firmanul de numire ca domn al Țării Românești. Așa a început o lungă tradiție a alternării familiei Ghica la tronurile celor două principate române, prin oameni aserviți intereselor Constantinopolului.
***
În vara anului 1845, la București se stingea din viață, la 61 de ani, Banul Dimitrie (Tache) Ghika, fiul logofă-tului Scarlat Ghika și tatăl a doi băieți: cel care avea să fie de cinci ori prim-ministru al Țării Românești, Ion Ghika și cel care avea să-i inspire lui Mateiu Caragiale personajul Pantazi din „Craii de Curtea Veche”, Pantazi Ghika. Banul abia ce cumpărase o moșie la Ghergani, sat aflat în Plasa Podu Dâmboviței din județul Dâmbovița, dar nu apucase să facă nimic acolo. Conform Codului Caragea, în vigoare la acea dată, moștenirea defunctului se împărțea celor doi băieți, o anume cotă revenind soției supraviețuitoare. Cum Ion era fiul cel mare, el s-a trezit că intră în posesia unei averi imense, inclusiv a domeniul de la Ghergani. A decis să construiască acolo un conac dar a izbutit să înceapă lucrările abia în 1869. Până atunci s-a implicat în atât de multe activități, încât Alexandrina, soția lui, spunea adesea că se miră cum de poate să continue într-un asemenea ritm. A fost lider al Societății Studenților Români din Paris, a participat la Revoluția din Țara Românească, a fost membru al guvernului provizoriu, care l-a trimis la Constantinopol pentru negocieri cu Poarta, a fost uns de Sultan Guvernator al insulei autonome Samos din Marea Egee, a revenit în țară pentru a se implica în lupta pentru Unirea Principatelor, a fost numit prim-ministru al Moldovei, și lista poate continua.
Cu puțin îninte de moarte, Ion l-a chemat pe Nicolae, cel mai mare dintre băieții săi, și i-a vorbit despre vechea profeție a lui Papa Tanushi.
‒ În neamul nostru, i-a spus el, au fost mulți oameni mari. Unii au urcat în cele mai înalte dregătorii și de acolo au căzut, pierzându-și chiar viața. Eu însă nu cred că profeția s-a împlinit prin vreunul dintre aceștia, pentru că niciunul nu s-a avântat mai mult decât i-a fost sortit. Îți dau exemplul meu: am fost uns prim-ministru pentru că alții au considerat că eram vrednic, iar eu am acceptat pentru că știam că sunt vrednic. Vreau să spun că nu am întins funia până să se rupă. Să ții seama de ce ți-am spus și să le transmiți și tu copiilor tăi această învățătură.
‒ Dar tată, a spus Nicolae, de ce ești atât de sigur că profeția se va împlini?
‒ Am primit un semn, a zis Ion Ghica. Acum trei ani, în Samos. Aproape terminasem cu bandele de pirați care acționau în Egee și care își aveau baza pe insula Fourni, când m-am trezit că mă caută unul dintre șefii lor importanți, Mitikas. Venise să-mi propună o înțelegere: eu să permit uneia dintre bande – a lui, evident, să rămână activă și el să-mi dea în schimb o cantitate importantă de bijuterii, din cele jefuite de pe corăbiile pe care le scufundau pirații. Bineînțeles că am refuzat și atunci Mitikas mi-a zis:
‒ Guvernatorule, uite, am o altă ofertă, care nu îți este de folos în mod direct, dar le-ar putea fi urmașilor tăi. Noi, cei din Fourni, putem să citim în ochii oamenilor semne pe care nimeni altcineva nu le vede. Și văd că ești sub puterea unei profeții amenințătoare, care vine de acum 400 de ani. Pentru că nu s-a împlinit până azi, nu înseamnă că nu mai e valabilă. Profețiile se împlinesc întotdeauna, afară de cazul în care intervine cineva cu puteri speciale. Iar noi, cei din Fourni, avem aceste puteri. Nu toți, dar există câteva bătrâne care pot opri profețiile. Lasă-ne în pace și te voi duce la una dintre aceste femei, care va ridica toate amenințările de deasupra capetelor voastre, a celor din neamul Ghica.
Nicolae a făcut ochii mari. Povestea cu Mitikas putea să fie reală, dar tot atât de bine putea să fi fost doar o încercare de a-l atrage pe Ghica în insula Fourni, pentru a fi ucis.
‒ Și ce-ai făcut? l-a întrebat Nicolae.
‒ Am refuzat oferta.
‒ Sunt convins că n-ai avut încotro. Nu te poți încrede în niște pirați.
‒ Nu doar atât. Gândește-te: Papa Tanushi a spus că fapta celor doi păcătoși din care ne tragem l-a mâniat pe Dumnezeu și pentru asta va pedepsi pe cineva dintre urmași. Oare e de crezut că El va renunța la pedeapsă pentru că femeile sau mamele unor ucigași îi cer asta?
‒ Dacă nu sunt ele însele ucigașe, poate că le ascultă, a zis Nicolae
‒ Nu fi naiv. Dumnezeu știe exact pentru care motiv i se solicită ceva. Și în cazul acesta, ar fi fost vorba de o cerere care, odată îndeplinită, ar fi dus la continuarea atacurilor piraterești.
‒ Deci acum suntem în continuare sub puterea profeției...
‒ Da. Și m-am gândit că singura cale de a o anula ar fi să nu-i dăm prilejul să acționeze. Să nu întindem funia mai mult decât ține arcul și să ne educăm copiii în acest spirit.
Nicolae a fost profund marcat de povestea pe care i-o spusese tatăl lui. În 1901, când s-a căsătorit cu Irina Cantacuzino, i-a vorbit și ei despre profeție, și amândoi au decis ca dacă va fi să aibă copii, să îi crească în spiritul valorilor morale ale creștinismului.
În 1902, la Florești, domeniu intrat în posesia noii familii ca moștenire cuvenită Irinei din partea tatălui ei, Gh. Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, în 1902 așadar, s-a născut Prințul George Ghica, iar doi ani mai târziu, pe 11 martie 1904, a venit pe lume Prințul Ionel Ghica.
În 1906, Irina a mai născut un băiat, Matei, care însă nu a supraviețuit. Din nefericire, Irina s-a stins și ea, din pricina unor complicații.
Cei doi frați au crescut împreună până în 1916, când Nicolae a decis că Ionel trebuie să înceapă studiile la București. De acolo, a plecat, în 1920, să studieze ingineria.
George a plecat și el la studii după un an, dar s-a întors la Florești cât a putut de repede, pentru a se ocupa de administrarea proprietăților familiei. Nu numai că era o fire solitară, dar povestea profeției, pe care Ion le-o spusese celor doi frați, pe rând, la împlinirea vârstei de 15 ani, l-a marcat atât de profund, încât a decis să ducă o viață retrasă, fără să apară vreodată în lumina reflectoarelor.
Ionel, însă, a ales să se dedice unei vieți aventuroase și pline de pericole, pentru înfruntarea cărora a ajuns să fie cunoscut în întreaga lume. La numai 24 de ani, a participat, împreună cu vărul lui, Gheorghe Cantacuzino, la Cursa de 24 de Ore de la Le Mans. Cei doi au pilotat un Chrysler Six Series, model 72, cu care au terminat pe locul al patrulea, performanță pe care încă n a egalat-o niciun român.
În 1929, Ionel s-a înscris la cursurile Școlii de Aviație, unde l-a avut ca instructor pe celebrul Octav Oculeanu. În același an a obținut brevetul de pilot amator. La auzul veștii, tatăl lui, Nicolae, a avut o revelație: Ionel era cel care urma să fie smerit până la capăt, pentru că se va urca efectiv, în sensul propriu, mult mai sus decât oricare dintre membrii familiei. Dar ca să se întâmple asta, ar fi trebuit ca Ionel să întindă funia mai mult decât ținea arcul, după cum suna profeția. Dar ce-ar fi putut însemna asta? Să încerce să urce cu avionul din ce în ce mai sus până va fi să depășească o anumită limită? Grea întrebare! Așa că Nicolae a considerat că singura cale de a îndepărta pri-mejdia era ca Ionel să renunțe la zbor. A vorbit cu el și a înțeles că nimic pe lume nu-l va determina să facă asta.
În 10 iulie, zburând singur de la Londra spre București, proaspătul aviator a trecut prin momente dramatice. Chiar deasupra Balcanilor, în apropierea localității Teteven, plafonul de nori a coborât până la nivelul crestelor mun-toase și vizibilitatea a devenit zero. Vântul extrem de puternic care bătea din față a făcut ca avionul să consume mult mai multă benzină decât era calculat. La limita dezastrului, prințul a deslușit o spărtură în nori și a izbutit să aterizeze pe o poiană în pantă. Avionul a suferit strică-ciuni minime și a fost adus în țară abia după ce o echipă de mecanici din România a mers la fața locului și a făcut reparațiile de rigoare.
Ion Ghica a răsuflat ușurat: profeția fusese la un pas de a se îndeplini. Ionel scăpase ca prin urechile acului. Dar de câte ori avea să mai scape? L-a rugat cu cerul și cu pământul să pună capăt aventurilor periculoase și să se dedice altor ocupații, care se pot desfășura pe pământ. Răspunsul prințului a fost simplu și brutal: în luna septem-brie a anului 1931, el a zburat fără coechipier pe ruta București – Istanbul – Alep – Gaza – Cairo – Aswan – Khartoum și retur. O cursă de 6000 de kilometri, plină de pericole, pe care temerarul a finalizat-o cu bine, devenind pe loc un erou al aviației române.
În anul următor, Ionel Ghica a trecut la punerea în aplicare a unui plan care multora li s-ar fi părut nebunesc: un zbor până la Saigon, capitala Cochinchinei, aflat la mai bine de 8000 de kilometri de București. Degeaba l-a implorat tatăl lui să renunțe, amintindu-i de profeția lui Papa Tanushi și de discuția cu Mitikas: prințul a primit de la rege un SET – 31, construit după planurile și sub supravegherea inginerului Grigore Zamfirescu și, parcă vrând să-i facă în necaz lui Nicolae, a inscripționat pe aripile și pe burta lui cuvintele: „Înalță-te și vei fi smerit!”
Ionel Ghica a aterizat la Saigon pe data de 7 aprilie 1932. A fost primit de câțiva membri ai administrației coloniale franceze, care i-au dat onorul și i-au pus la dispoziție un însoțitor care l-a condus la Hotelul Continental Palace.
Însoțitorul se numea Andreas și era un funcționar mărunt care fusese adus la aerodrom tocmai în scopul de a-l ajuta pe prinț să se cazeze și, eventual, să viziteze orașul. Cu toate că Ionel era epuizat după cele aproape 8 zile cât a durat cursa, dintre care 67 de ore de zbor efectiv, Andreas l-a convins să meargă amândoi într-unul din localurile unde se consuma oficial opiu, drog produs și distribuit chiar de guvern. Acolo au fumat amândoi celebrul Chandu, care este forma cea mai rafinată a opiului, esența pură a acestui drog. La un moment dat, Andreas a avut o tresărire, a deschis ochii și i-a spus prințului:
‒ De câte ori fumez, vine să mă vadă bunicul meu, Nikolaos, bietul de el. A fost un om foarte de treabă, dar l au executat pentru vini imaginare în 1860, pe insula Fourni.
Ionel a deschis și el ochii, pentru că numele Fourni i s a părut cunoscut.
‒ Ce vini imaginare? a întrebat el.
‒ Piraterie, a zis Andreas.
Și atunci Ionel și-a amintit povestea bunicului său, aflată de la Nicolae, care i-o spusese știind că băieților le plac aventurile cu corsari, bandiți, lupte pe mare etc.
‒ Așadar e adevărat, a zis el. Numele tău de familie ar trebui să fie Mitikas. Greșesc?
‒ Nu, a răspuns Andreas, închizând din nou ochii.
După un timp, când drogul și-a făcut efectul, prințul a avut senzația că toată oboseala i-a trecut și că ar putea să plece imediat înapoi spre București. Dar nepotul lui Mitikas, care avea experiență privind opiul, l-a asigurat că trebuie să doarmă. Iar apoi, când va ajunge la București, să nu uite să ia o priză de cocaină, care îl va face „ca nou”.
Aflat într-o stare psihică specială din pricina opiului, Ionel i-a dat ascultare și a cumpărat mai multe pliculețe de cocaină. A doua zi, după ce a obținut ștampilele necesare de la autorități, prințul a decolat spre țară, cu toate că simțea o neliniște foarte puternică și era într-o stare de iritabilitate extremă. Prima escală a făcut-o la Rangoon, în Birmania, a doua în India, la Calcutta, unde a constatat că începe să se simtă aproape bine. Și-a revenit complet abia când a ajuns la Bushire, frumosul oraș-port de pe coasta Golfului Persic. Iar când a aterizat la Bagdad, până și amintirea întâlnirii cu Andreas părea că îi dispăruse din memorie. Pe 14 aprilie, avionul prințului a făcut escală la Alep, în Siria, iar pe 15 aprilie a fost la Constantinopol, oraș care deja începuse să fie cunoscut sub numele de Istanbul. Acolo a alimentat, s-a odihnit câteva ore, a primit ștampila autorității în carnetul de bord de la Asociația Aeronautică Turcă, apoi a decolat pentru ultima bucată de drum, de aproape 450 de kilometri.
Ajuns deasupra vârfului Buzludja din masivul Stara Planina, avionul prințului a intrat într-un plafon gros de nori. La un moment dar, parte dintre ei s-au reconfigurat, lăsându-l pe aviator să vadă ceva care i-a tăiat respirația: printre pereții înalți ai unei trecători, pe o potecă abia întrezărită, se strecurau, mergând în șir indian, zece vaci grase. Înaintea lor mergea un cuplu format dintr-un bărbat și o femeie, ambii călare, iar în urma procesiunii venea încă un bărbat, călare și el dar care, în plus față de ceilalți doi, purta la brâu o sabie curbată. La un moment dat femeia a descălecat și a făcut câțiva pași în direcția unui bolovan lângă care s-a aplecat și a cules ceva, iar Ionel a putut vedea că șchiopătează.
Viziunea era atât de realistă, încât prințul a fost cuprins de spaimă, cu atât mai mult cu cât deși viteza avionului era de aproape 175 km/h, nu se apropia deloc de trecătoarea dintre nori. S a gândit că poate intrase sub influența unui efect întârziat al opiului, dar a înlăturat repede acest gând: dacă ar fi fost opiul, ar fi trebuit să aibă și alte simptome. A continuat să zboare, dar viziunea nu a dispărut decât după ce toate personajele au traversat zona și întreaga scenă a devenit evanescentă.
N-a mai trecut mult și norii s-au risipit cu totul iar Prințul și-a dat seama că ajunsese aproape de Giurgiu. Scăpase așadar cu bine de amenințarea vârfurilor mun-toase ale Balcanilor și, evident, profeția lui Papa Tanushi nu fusese împlinită.
Încă 20 de minute și prințul a aterizat la București, pe aerodromul Băneasa. Îl aștepta o mare mulțime de oameni, printre care membri ai familiei, prieteni, oficiali ai aviației și reprezentanți ai tuturor ziarelor din capitală. Eroul aerului a fost aclamat și poliția abia a reușit să-l scoată din mulțimea entuziaștilor care se înghesuiau să-l vadă de aproape și să-l atingă.
Primul loc în care a mers Ionel Ghica, însoțit de cei mai apropiați membri ai familiei, a fost Athénée Palace, un loc unde petrecuse de multe ori împreună cu prietenii lui. Au sărbătorit victoria cu vinuri franțuzești și Nicolae, aflat într-al nouălea cer de fericre că prințul se întorsese cu bine, i-a spus:
‒ De-acum, fiule, am încredere că vei rămâne la sol.
‒ Încă nu, a răspuns Ionel, mai am un lucru de făcut: o călătorie în jurul lumii. După aceea, îți promit că nu mai zbor.
Nu doar Nicolae s-a întristat la auzul acestei vești, ci și George, fratele mai mare al prințului dar nu mai puțin Ibi Golfineanu, soția lui Ionel, care cu doar două luni în urmă îi dăruise o fetiță superbă. Toți l-au rugat să se mai gândească, dar niciunul dintre ei n-avea de unde să știe că nimeni pe lume n ar fi putut să-l determine pe învingător să-și schimbe hotărârea.
De a doua zi începând, prințul a fost în permanență în mijocul prietenilor. Mergeau împreună la petreceri, la întâlniri care se sfârșeau întotdeauna cu beții de pomină, găseau domnișoare interesate de compania celui pe care presa începuse să-l numească „Lindbergh al României”, pierdeau nopțile prin localuri în care crema aristocrației bucureștene venea să-și satifacă patimi interzise, așa încât după nici două săptămâni de la aterizare, Ionel Ghica devenise dependent de alcool și de droguri. Cocaina adusă din Saigon se terminase din prima zi și cea pe care o cumpăra de prin barurile frecventate de cercurile boeme ale vremurilor, adesea chiar de la barmani, nu-i mai folosea decât ca încălzire pentru „beția rece”, adică pentru heroină.
În ziua de 29 mai 1932, după ce a mers ca în fiecare duminică la hipodrom pentru pariuri, prințul a pornit, pe la orele 19, către localurile pe care le frecventa de obicei. Îl însoțeau câțiva dintre prierenii obișnuiți de distracție: avocatul Erlich, Dinu Toporanu, Dinu Frumuşanu, Gicu Ghenădescu și Ion Chițu.
De la Athénée Palace, unde au rămas până la nouă, au plecat la „Maxim”, unde au stat până la 3 dimineața, iar Ghica a consumat tot timpul alcool și heroină, pe care i-o procura Toporanu.
Ghenădescu, cel mai conștient dintre cheflii, a insistat să spargă petrecerea și, în cele din urmă, i-a condus acasă pe Ionel și pe Chițu. Dar prințul nu era mulțumit. A așteptat ca Ghenădescu să plece, și-a scos mașina din garaj și s-a dus direct la Chițu, care i-a dat heroină, iar de acolo a mers la un local numit „Zig-Zag”, unde a dat de Toporanu și Erlich, care chefuiau împreună cu două femei ușoare. Nici acolo nu s-a liniștit. A continuat să bea alcool și să prizeze heroină, ca și cum și-ar fi propus să depășească toate recordurile consumului de droguri așa cum o făcuse la manșa avionului cu recordurile de viteză și de distanță parcursă fără escală.
Deja se arătau zorii când prințul Ionel Ghica, împreună cu Erlich, Toporanu și cele două femei, au plecat de la „Zig-Zag” pentru a merge la „Roata lumii”. Acolo, într-un moment în care au rămas doar ei doi la masă, Erlich i-a spus prințului:
‒ Ionele, e prea mult. Întinzi coarda și ar putea să se rupă. Nu îți e teamă de asta?
‒ Deloc, a zis Ionel, nu mi-e frică, pentru că sunt tare.
‒ Nu e vorba de tărie aici, a continuat Erlich. E vorba de onoare. Tu, ca albanez la origine, ai auzit de codul Kanun?
‒ Nu, prietene, spune-mi tu despre ce e vorba.
‒ E un cod de legi albanez, care vine din secolul al XV-lea. Eu, ca avocat, l-am citit din scoarță-n scoarță și azi știu aproape pe de rost capitole întregi din el. Știi ce scrie acolo? „Onoarea nu se compensează decât cu sânge”. Iar tu ești pe cale să-ți pierzi onoarea.
‒ Povești. Toată lumea îmi aduce onoruri. Și încă n am făcut călătoria în jurul lumii!
‒ Eu îți vorbesc de onoarea familiei, Ionele! Nu uita că ești un Ghica! Trebuie să încetezi cu excesele astea!
‒ Ai dreptate, dar nu sunt de acord, a râs prințul. Astăzi sărbătorim! Să mergem la Moși!
S-a ridicat în picioare clătinându-se vizibil și a plecat spre ieșire. Erlich a lăsat niște bani pe masă și a luat-o după prinț. Imediat ce-au ieșit, a apărut Toporanu, însoțit de cele două necunoscute. S-au suit cu toții în mașina lui Ghica, el fiind la volan și au plecat.
Pe strada Radu de la Afumaţi, în apropiere de Spitalul Colentina, prințul s-a prăbușit pe volan. Capul i-a căzut într-o parte, era palid ca luna, avea mâinile reci ca gheața și pe bărbie i se scurgea un fir de spumă albă.
Erlich, Toporanu și cele două femei l-au scos din mașină, l-au întins pe trotuar, apoi Toporanu a fugit să aducă un medic de la spital. Între timp, una dintre domnițe l-a buzunărit pe prinț și i-a furat o bancnotă de 1000 de lei.
Ionel Ghica a murit, după cum a scris presa vremii, „în chinuri groaznice” miercuri, 01.06.1932, la ora 9 diminea-ța, pe un pat de spital din clinica doctorului Mamulea din Spitalul Colentina. A fost înmormântat pe domeniul Ghica de la Ghergani, într-un cavou de lângă capela familiei.
Până prin anii ’70 ai secolului XX, a circulat legenda conform căreia în fiecare zi de 11 martie, la ora 3 dimineața, cavoul se deschide și din subteran iese un avion de mici dimensuni, pilotat de prințul Ionel Ghica. Singurii care pot vedea ce se întâmplă sunt cei cu origine albaneză și care au avut printre înaintași pe cineva înrudit cu un pirat din Marea Egee. Avionul decolează în direcția conacului de la Florești și se întoarce pe 12 martie, la miezul nopții.
