prea mult
prea obosită să procesez o evadare
din locul din care ar fi trebuit
să plec demult
mă doare poezia în piept când
mâinile mele nu-și găsesc hârtia
și simt că o trădez
se scrie singură
sunt o ingrată
nu-mi găsesc rostul de a avea
un rost
nu-mi găsesc rostul în meseria de om obișnuit
femeie — singurul templu în care se intră cu flori și cu topoare
pe aceeași rugăciune
poetă — căreia nu-i este îngăduită camera creației sale
o cameră fără ferestre
în care se intră când realitatea devine prea îngustă
o cameră ce mă însoțește peste tot
ca un organ în plus
doar în ea mirosurile au glas
imaginile respiră
morții revin în simțiri
cuvintele înțeleg ce sunt
poeții își poartă frontul în piept
cei mai norocoși supraviețuiesc
restul devin literatură
unii sunt lăsați la vatră
alții mor cu țeava rece a tăcerii
în gură
iar din locul din care nu poate ieși ceea ce nu încape în cuvinte
apare poezia
vă spun
nu oricine supraviețuiește aici
