O căsnicie obișnuită

Nu înțeleg de ce, în fiecare dimineață, îmi arată porumbeii agățați de pervaz. Și trebuie să-i dau atenție, așa că mă grăbesc să le pun semințe. Credeam că după treizeci de ani, știe că mă dezmeticesc abia la a treia cafea. N-a fost întotdeauna așa, dar accidentul îl legase de porumbei, mai mult decât de mine. E adevărat că, în primele luni, simțeam că mă urăște de moarte: el imobilizat și mut, eu agitată și încordată.

Cele mai grele dimineți erau pline de zăpadă. Se agita și-mi scria bilețele, insista să aduc de afară zăpadă. Să facem bulgări. O copilărie ridicolă, dar cedam. Cedam chiar și după a treia cafea, nu știam dacă, până la prânz, nu se topeau pe covor. Îi plăcea să arunce câte un bulgăre, fix în spatele meu. Arboram un zâmbet jucăuș, numai de asta nu-mi era aminte. Nu suportam să-l văd îmbufnat. Parcă toată vinovăția lumii se strângea în oasele mele, osteoporoza îmi frângea mijlocul.