Neuroludic
Tu știi să vorbești fără să deschizi gurița? a întrebat fetița cu păr blond și cu două codițe atent împletite, având la fiecare capăt câte o fundiță portocalie. Dacă te uitai atent la căpușorul fetiței, iar eu asta fac, mă uit atent, desi în urmă cu o secundă, exact o secundă, puteam să jur că am alunecat în somn, puteai observa că semăna cu o portocală. O portocală pistruiată din care curgeau două codițe. O portocală cu doi ochi albaștri și migdalați care îl fixau pe noul venit, un băiat care atârna de mâna unei femei aduse de spate.
Băiatul, dar mai bine să-i spunem băiețelul, mergea asemeni unei marionete stricate sau, mai bine zis, asemeni unei marionete dirijate de o mână nedeprinsă cu mânuirea marionetelor. Piciorul drept părea normal, dar cel stâng era mai scurt, aspect ce plasa centrul de echilibru al corpului băiețelului într-un alt punct decât la ceilalți copii, pe care ne ferim să-i numim normali. Nici mâinile nu păreau să aparțină aceluiași corp și aici avem în vedere nu doar dimensiunile, pentru că mâna corespunzătoare piciorului normal era mai scurtă decât cea corespunzătoare piciorului mai scurt, ci și aspectul lor, mânuța mai scurtă având un discret aspect cianotic. Mâna femeii era singurul punct de sprijin care îl făcea pe băiețel să-și poată păstra echilibrul, așa că se ținea de ea cu ambele sale mâini.
