23 de suflete

Am să vă spun o poveste. Nu începe cu... a fost odată ca niciodată... nu, nu este o poveste de genul acela, pentru copii, cu final fericit, pe fond moralizator, o poveste în care este abrogată moartea, în care moartea este moartă, iar majoritatea personajelor sunt tinere, fericite, o istorioară în care bătrânețea, urâțenia și răul sunt doar accidente care nu fac decât să pună umărul la reliefarea pozitivului, a binelui absolut și suprem. Nu există bine absolut și nici bine suprem nu există. În poveștile care nu sunt ca această poveste, viața nu e grea și nici scurtă nu e. Există o extrem de mică posibilitate ca această poveste să fie reală, după cum există o la fel de mică posibilitate ca faptele pe care le veți afla să fie doar rodul imaginației mele, iar cele mai mari șanse le are posibilitatea să existe un nucleu veridic de la care a pornit povestea, un miez pe care am înfășurat, una câte una, câteva felii de ficțiune. Nu știu ce să zic, vă las pe dumneavoastră să judecați, pentru că, până la urma urmei, asta facem tot timpul, judecăm... mai mult sau mai puțin bine. Judecăm și ficționalizăm, iar după ce evenimentul părăsește scena concretului și ajunge ficțiune, rejudecăm realitatea ficționalizată, ca într-o eternă cale de atac, ordinară sau extraordinară, chiar nu are importanță distincția cu iz de pedanterie juridică.

***

Neuroludic

Tu știi să vorbești fără să deschizi gurița? a întrebat fetița cu păr blond și cu două codițe atent împletite, având la fiecare capăt câte o fundiță portocalie. Dacă te uitai atent la căpușorul fetiței, iar eu asta fac, mă uit atent, desi în urmă cu o secundă, exact o secundă, puteam să jur că am alunecat în somn, puteai observa că semăna cu o portocală. O portocală pistruiată din care curgeau două codițe. O portocală cu doi ochi albaștri și migdalați care îl fixau pe noul venit, un băiat care atârna de mâna unei femei aduse de spate.

Băiatul, dar mai bine să-i spunem băiețelul, mergea asemeni unei marionete stricate sau, mai bine zis, asemeni unei marionete dirijate de o mână nedeprinsă cu mânuirea marionetelor. Piciorul drept părea normal, dar cel stâng era mai scurt, aspect ce plasa centrul de echilibru al corpului băiețelului într-un alt punct decât la ceilalți copii, pe care ne ferim să-i numim normali. Nici mâinile nu păreau să aparțină aceluiași corp și aici avem în vedere nu doar dimensiunile, pentru că mâna corespunzătoare piciorului normal era mai scurtă decât cea corespunzătoare piciorului mai scurt, ci și aspectul lor, mânuța mai scurtă având un discret aspect cianotic. Mâna femeii era singurul punct de sprijin care îl făcea pe băiețel să-și poată păstra echilibrul, așa că se ținea de ea cu ambele sale mâini.

Librarul din Gaza

Poate este doar o întâmplare faptul că în urmă cu o săptămână scriam câteva cuvinte despre romanul ”Detaliu minor” al scriitoarei palestiniene Adania Shibli, iar astăzi voi scrie câteva vorbe despre romanul ”Librarul din Gaza” (”L'homme qui lisait des livres”) de scriitorul marocan Rachid Benzine – profesor, islamolog și cercetător la Fonds Ricoeur, figură marcantă a islamului liberal, deschis dialogului cu creștinismul.
Și poate că tot o întâmplare este și faptul că ultimele pagini ale romanului le-am citit într-un restaurant, iar lângă masa la care stăteam era o familie de evrei – o familie extinsă, vreo unsprezece persoane, astfel că, din punct de vedere succesoral, am inventariat cel puțin trei clase de moștenitori. Cel mai bătrân era bunicul (nu am nicio îndoială), iar restul erau descendenți de gradul I și II.